„Doamna învățătoare, a făcut-o din nou.” Sângele i s-a oprit pentru o clipă când a dus mâna la telefon. Ultimul clopoțel răsunase deja, iar clasa era goală, cu excepția Anei.
Fetița stătea lângă fereastră, vocea ei tremura. „Doamna Popescu… bunicul meu a făcut-o din nou.” Inima învățătoarei a sărit o bătaie. Ana a continuat, cu vocea tremurând: „Și vine azi să mă ia. Nu vreau să merg acasă.”
Doamna Popescu s-a așezat lângă ea, încercând să-și păstreze vocea calmă. „Draga mea, ce vrei să spui? Ce îți face?” Ana își ținea privirea în pământ, strângând bretelele ghiozdanului. „Când mama doarme… vine în camera mea. Zice că e secretul nostru… că dacă spun, mama nu o să mă mai iubească. Mi-e frică… și mă doare.”
Cuvintele au plutit grele în aer. Doamna Popescu i-a luat mâna cu grijă. „Ești în siguranță acum, da? Promit — nimeni nu o să-ți mai facă rău.” Cu voce joasă, a format 112, a dat adresa școlii și a cerut intervenție imediată. I s-a spus clar că Ana nu trebuie încredințată nimănui până nu sosește poliția sau tutorele legal. „Rămâi cu mine, draga mea. Totul o să fie bine.” Fetița a încuviințat din cap, ștergându-și lacrimile în tăcere.
Câteva minute mai târziu, mirosul cunoscut de țigară și ulei de motor a umplut holul. Apoi s-a auzit vocea lui Ion Radu: „Bună ziua, doamnă învățătoare. Am venit să-mi iau nepoata.” Bărbatul a intrat în clasă cu un zâmbet forțat și brațele întinse, ca și cum ar fi fost o zi obișnuită.
Doamna Popescu s-a pus între el și Ana. „Astăzi, copiii pot pleca doar cu părinții, domnule Radu. Politica școlii.” Zâmbetul lui s-a încordat. „Maică-sa m-a rugat să vin. O iau mereu. Haide, Ana, plecăm.” Ana s-a retras în spatele catedrei, ținându-și caietul strâns. „Nu vreau să merg, bunicule… te rog.”
Chiar atunci a apărut directorul Ionescu, cu voce calmă, dar fermă. „Domnule Radu, aș vrea să vorbim un moment în biroul meu.” Privirea bărbatului s-a întunecat. „Să vorbim despre ce? Eu iau fata. Punct.” „Domnule, vă rog. E o chestiune de rutină. Doar câteva întrebări, nimic mai mult.” Câteva secunde tensionate au trecut, apoi Ion a bombănit ceva și a ieșit din clasă împreună cu directorul.
Doamna Popescu a închis ușa și a tras perdelele. „Ana, ai fost foarte curajoasă. Te admir, să știi. Poliția e pe drum.” Fetița a dat din cap, fără să scoată un sunet.
Cinci minute mai târziu, două mașini de poliție au ajuns la școală. Ion Radu a fost reținut pe loc, fără scandal, doar cu un zâmbet ironic pe buze, ca și cum totul era o glumă pentru el. Ana a fost dusă la asistența socială, unde urma să fie evaluată și protejată.
Doamna Popescu a stat cu ea până seara târziu, ținându-i mâna și vorbindu-i despre lucruri frumoase — căței, flori, vacanțe la mare. Cazul a ajuns rapid în presă, dar detaliile au fost păstrate confidențiale.
Mama Anei, Andreea, a fost informată a doua zi dimineață. Femeia a fost devastată. Nu bănuise niciodată nimic. „Nu… nu poate fi adevărat…” a murmurat ea, prăbușindu-se pe scaunul de lângă anchetatori. Dar Ana confirmase tot, iar semnele de pe corpul ei erau dovada tăcută care nu putea fi ignorată. Andreea și-a cerut iertare printre lacrimi. „Dacă aș fi știut… dacă aș fi fost mai atentă…” Psihologii i-au explicat că vinovăția ei este firească, dar adevăratul vinovat era doar unul: tatăl ei.
Procesul a durat câteva luni. Ion Radu a fost condamnat la 18 ani de închisoare pentru abuz sexual și agresiune asupra unui minor. Când verdictul a fost pronunțat, sala a fost tăcută. Ana stătea lângă mama ei, ținându-i mâna. Era mai înaltă cu câțiva centimetri, dar ochii ei trădau încă frica.
Un an mai târziu, Ana și mama ei s-au mutat într-un sat mic din județul Alba, într-o casă modestă, dar liniștită. Andreea își găsise un loc de muncă ca bucătăreasă la școala din sat, iar Ana reîncepuse clasa într-un loc unde nimeni nu știa povestea ei. Totuși, uneori, noaptea, fetița se trezea plângând. Coșmarurile nu dispăreau atât de ușor.
Într-o zi, la școală, un băiat a făcut o glumă proastă despre „secretele din familie.” Ana s-a ridicat în fața clasei și a spus cu voce tremurândă: „Niciun adult nu are voie să-ți ceară să ții un secret care te doare.” Toată lumea a amuțit. Doamna învățătoare s-a uitat la ea cu admirație.
A doua zi, un alt copil, David, s-a dus la învățătoare și i-a spus că „unchiul lui face glume ciudate când mama nu e acasă.” Femeia a alertat autoritățile, iar ancheta a dezvăluit că și acel copil fusese abuzat. Ana, fără să știe, salvase alt suflet.
Anii au trecut, iar Ana a crescut. A terminat liceul ca șefă de promoție și a dat la Facultatea de Psihologie din Cluj. A vrut să devină consilier pentru copiii abuzați. „Pentru că cineva a stat lângă mine când aveam nevoie, și acum e rândul meu să fiu acel cineva,” le spunea ea colegilor.
Doamna Popescu, între timp, se pensionase. Într-o zi, a primit o scrisoare de la Ana. Scrisul era caligrafic, emoționant:
„Doamna Popescu,
Poate nu vă amintiți de mine, dar eu nu v-am uitat niciodată. Ați fost prima persoană care a crezut în mine. Datorită dumneavoastră sunt astăzi aici, pe punctul de a începe o viață nouă — una în care ajut alți copii.
Vă mulțumesc că nu m-ați lăsat să plec acasă în ziua aceea.
Cu toată recunoștința din lume,
Ana.”
Doamna Popescu a citit scrisoarea cu lacrimi în ochi și o păstra înrămată pe noptieră, lângă o fotografie cu prima ei clasă. Nimeni nu știe cât de adâncă poate fi rana unui copil, dar uneori, un gest, o vorbă, un om pot schimba totul.
Viața nu este dreaptă mereu, dar uneori destinul își face treaba. Binele, oricât de mic, se întoarce înzecit.
Parteneri
