Pe documentul acela nu apărea numele meu, ci al Claudiei. Ea fusese cea care primise banii, lună după lună, fără ezitare, în locul meu. Am simțit cum mi se înmoaie genunchii și cum mi se încețoșează vederea. Cu toate acestea, lacrimile nu au venit. M-am ridicat, am împăturit foaia și am pus-o în poșetă, cu certitudinea că Dumnezeu nu îmi deschidea o ușă spre suferință, ci spre adevăr.
Drumul spre casă l-am parcurs încet, ca și cum mi-ar fi fost teamă să nu tulbur realitatea proaspăt descoperită. Vântul rece îmi pătrundea prin palton, însă în interior simțeam o căldură nouă, o putere liniștită, specifică omului simplu, dar drept.
Ajunsă acasă, am așezat documentul pe masă și mi-am pregătit un ceai. M-am rugat, nu pentru răzbunare, ci pentru claritate și lumină. Seara, l-am sunat pe fiul meu și i-am spus să vină singur a doua zi. Așa mi-am dorit: să fim doar eu și el, fără spectatori, fără măști.
A doua zi, a intrat în casă cu aceeași siguranță pe care o avea dintotdeauna. I-am oferit scaunul de lângă sobă și am pus hârtia în fața lui. Nu am rostit niciun cuvânt. L-am privit așa cum îl priveam când era copil și încerca să ascundă adevărul după vreo năzbâtie.
Am observat cum i se deschid ușor buzele, cum îi tremură mâinile și cum realitatea îl lovește fără menajamente. Nu l-am acuzat. Am pus doar o întrebare:
— Mamă, când ai simțit ultima dată fericirea adevărată?
S-a ridicat brusc, a ieșit în curte și a rămas acolo minute bune. Când s-a întors, nu mai era bărbatul distant din reviste. Era copilul meu, Andrei, cu ochii umezi.
— Iartă-mă. Am crezut că e suficient să compensez totul cu bani.
Și-a scos telefonul, a sunat la bancă și a oprit toate transferurile. Apoi mi-a spus ceva ce va rămâne cu mine toată viața:
— De azi nu-ți mai dau bani. Îți dau timp. Asta nu poate fi furată.
În săptămânile care au urmat, a vopsit gardul, a schimbat prizele, am mers împreună la cumpărături și am gătit. A descoperit că mămăliga cu brânză poate avea mai multă valoare decât mesele din restaurantele luxoase, iar eu am înțeles că uneori Dumnezeu îngăduie suferința pentru a readuce acasă sufletele rătăcite.
În ceea ce o privește pe Claudia, a plecat. Nu cu scandal, ci discret, lăsând în urmă pantofii cu toc și parfumul scump, dar și ceva ce nici nu realizase că oferă: libertate.
Astăzi nu mai trăiesc din mila bisericii, ci din dragostea fiului meu. Iar în fiecare seară, când bem ceaiul împreună, îmi spune același lucru:
— Mamă, banii pot cumpăra o casă, dar nu pot cumpăra sentimentul de acasă.
⸻
Notă:
Acest text are caracter narativ și inspirațional. Conținutul reflectă o poveste de viață cu rol emoțional și moral și nu reprezintă un document juridic, religios sau financiar.