De când fosta mea soție a murit, fiul meu de șaisprezece ani s-a mutat din nou la mine. Reconectarea cu un adolescent este dificilă în cele mai bune condiții. În cazul nostru, părea aproape imposibil. Oricât m-aș fi străduit, Eric devenea tot mai retras pe măsură ce creștea. Locuiam sub același acoperiș, dar schimbam doar câteva cuvinte pe zi.
Ieri dimineață, ceva m-a făcut să îngheț.
Fereastra camerei lui era larg deschisă. Patul neatins. Pe noptieră erau portofelul și telefonul lui.
Ce adolescent pleacă fără telefon?
Am sunat la poliție. Nu au tratat situația ca pe o urgență majoră. Am urcat în mașină și am condus prin orașul nostru vechi, întrebând cunoscuți, vecini, postând pe grupurile locale de Facebook. Ore întregi nu am primit decât mesaje vagi — „gânduri și rugăciuni”.
Apoi am primit un mesaj privat de la Mariana, fosta lui profesoară. Spunea că ar putea ști ceva. Am plecat imediat spre casa ei.
Am vorbit câteva minute. La un moment dat, ea a ieșit într-o altă cameră. La scurt timp, telefonul meu a vibrat.
O notificare pe Facebook.
„VENIȚI REPEDE, ESTE AICI!”
Postarea era făcută chiar de Mariana.
Din casa ei.
Mi s-a strâns stomacul.
Pe cine chema? Și de ce?
Înainte să pot întreba ceva, afară au apărut luminile albastre. Frâne scârțâite. O mașină de poliție s-a oprit în fața casei, iar un agent a intrat rapid.
— „Domnule, trebuie să veniți cu mine.”
Avea un ton calm, dar privirea îi era încordată.
— „Domnule Varga, este vorba despre fiul dumneavoastră.”
Respirația mi s-a blocat.
— „L-ați găsit? Unde este? E bine?”
Nu mi-a răspuns imediat. M-a condus afară, unde alte două autospeciale blocau strada.
Abia atunci a spus:
— „Da, este aici. Dar trebuie să lămurim… cum a ajuns aici și de ce.”
M-am întors spre casa Marianei, complet derutat.
— „Ce legătură are Mariana cu asta?”
Agentul a făcut un semn scurt.
— „Veniți înăuntru. Veți înțelege.”
—
De îndată ce am reintrat în casă, am auzit un sunet care mi-a tăiat picioarele.
Un plâns stins.
Plânsul unui băiat.
În sufragerie, pe canapea, stătea Eric. Era înfășurat într-o pătură, palid, tremurând, cu ochii umflați de lacrimi. Mariana era lângă el, vizibil agitată.
— „Tată…” a șoptit.
Am alergat spre el și l-am strâns la piept.
— „Eric… unde ai fost? Ce s-a întâmplat? Ești rănit?”
A început să plângă mai tare.
Polițistul a intervenit calm:
— „Domnule Varga, fiul dumneavoastră nu a fugit. A fost aici de mai multe ore. Ascuns.”
M-am întors spre Mariana, cu sângele clocotind.
— „De ce? Ce ai făcut?”
Ea a ridicat mâinile speriată.
— „Nu e ce credeți.”
Eric și-a ridicat capul.
— „Tată… am venit aici pentru că m-am simțit în siguranță.”
L-am privit fără să înțeleg.
— „De ce nu te-ai simțit în siguranță cu mine?”
Mariana a inspirat adânc.
— „Este timpul să aflați adevărul.”
Polițistul s-a apropiat.
— „Domnule Varga, fiul dumneavoastră a fost agresat… la școală. De luni întregi.”
Inima mi-a explodat în piept.
— „Ce?” am șoptit. „De ce nu mi-ai spus, Eric?”
El a izbucnit:
— „Pentru că erai mereu trist! Mereu pierdut după mama! Nu voiam să te încarc cu mai multe probleme. Nu voiam să simți că e vina ta.”
Am rămas nemișcat.
— „Erau trei băieți,” a continuat printre hohote. „Mă urmăreau, îmi luau lucrurile, îmi cereau bani. Ieri m-au amenințat că dacă mai vin la școală… o să mă facă să dispar.”
L-am strâns din nou în brațe, cu mâinile tremurând.
— „Eric, niciodată nu trebuie să treci singur prin așa ceva.”
Polițistul a adăugat:
— „Ce nu v-a spus este că ieri au încercat să-l bage cu forța într-o dubă. A fost o tentativă gravă.”
Lumea s-a prăbușit sub mine.
— „A fugit direct la mine,” a explicat Mariana. „Era speriat, plângea, tremura. M-a rugat să nu vă spun unde este. Se temea că nu îl veți crede sau că îl veți trimite înapoi la școală.”
Mi-am dus mâna la gură.
— „Doamne… copilul meu…”
Agentul m-a privit serios.
— „Este în siguranță acum. Doi dintre agresori sunt deja reținuți. Îl căutăm pe al treilea.”
Apoi a clarificat:
— „Mesajul postat de Mariana era pentru patrula din zonă. Nu putea să lase copilul singur și nici să plece după ajutor.”
Am închis ochii, copleșit.
M-am întors spre Mariana.
— „Îmi pare rău… am interpretat greșit.”
Ea a dat din cap.
— „Eric avea nevoie de un adult. Până ajungeați.”
L-am privit pe fiul meu.
— „De acum înainte, nu mai duci nimic singur. Viața ta este tot ce contează.”
Eric m-a strâns puternic.
— „Mi-a fost frică, tată…”
— „Știu. Dar acum ești acasă.”
—
În seara aceea, a dormit în camera de oaspeți, lângă a mea.
Cu lumina aprinsă.
Cu ușa deschisă.
L-am privit cum adoarme liniștit, pentru prima dată după multe săptămâni.
Și am înțeles adevărul:
Nu îmi pierdusem fiul.
Îl pierdusem din vedere.
Dar acum îl aveam înapoi — complet.
Și din acea zi, nimeni nu a mai îndrăznit să se apropie de el.
Pentru că un tată, odată trezit,
nu mai adoarme niciodată.
⸻
Notă: Acest text este o povestire de ficțiune. Orice asemănare cu persoane sau situații reale este pur întâmplătoare.