După opt ore petrecute în bucătărie, simțeam că nu mai am putere nici să stau în picioare. Când fiul meu, soția lui și nepotul meu de 15 ani au sosit mai devreme decât stabilisem, am avut un moment de uimire. M-a surprins și mai mult faptul că nora mea, care nu obișnuia să-mi arate prea multă căldură, s-a oferit imediat să mă ajute. Am apreciat gestul și am urcat în dormitor ca să mă odihnesc câteva minute.
Am adormit fără să-mi dau seama.
Când m-am trezit, invitații erau deja sosiți. M-am pregătit în grabă și am coborât, hotărâtă să îi întâmpin, dar m-am oprit în ușă.
Toată lumea era la masă. Farfuriile erau pline, paharele ridicate, iar în centrul atenției se afla nora mea. Le mulțumea tuturor și spunea că a gătit întreaga masă, primind complimentele cu un zâmbet larg.
Mi s-a strâns inima. Am fugit în bucătărie, sperând să găsesc măcar o urmă din munca mea. Dar totul era aruncat în coșul de gunoi: sarmalele, friptura, prăjitura cu mere — opt ore de muncă și grijă, aruncate fără ezitare.
Am simțit cum mă cuprinde furia. M-am pregătit să intru în sufragerie și să spun totul, dar în acel moment am simțit o mâină mică prinzând-o pe a mea.
Nepotul meu mă privea cu ochii în lacrimi. S-a apropiat și mi-a șoptit:
„Bunico… trebuie să-ți spun ceva. Dar promită-mi că nu te superi pe mine.”
Am coborât la nivelul lui, cu inima strânsă. „Spune-mi ce s-a întâmplat.”
„Mama mi-a cerut să nu spun nimic… dar nu pot. Ea n-a gătit nimic. Tot ce este pe masă e comandat de la restaurant. Și… m-a pus pe mine să arunc mâncarea ta, ca să creadă toți că e meritul ei.”
M-am simțit copleșită. Lacrimile mi-au umplut ochii, dar nu din durere, ci din indignare. Am luat mâna nepotului meu și am intrat împreună în sufragerie.
Toți s-au întors către mine. Am lovit ușor masa cu palma și am cerut să se oprească discuțiile.
„Trebuie spus adevărul.”
O tăcere grea s-a așternut. M-am uitat la nora mea, care a rămas încremenită.
„Mâncarea pe care o lăudați nu este pregătită de ea. Tot ce am gătit eu astăzi a fost aruncat la gunoi. Și cel care a fost obligat să facă asta este nepotul meu, iar el nu va mai minți pentru nimeni.”
Fiul meu s-a ridicat imediat. „Este adevărat, Maria?” a întrebat, cu voce rece.
Nora a încercat să pară calmă, dar vocea i s-a frânt. „Exagerează… nu e exact așa…”
„Este exact așa”, am intervenit. „Astăzi ai arătat cât respect ai pentru familia asta.”
Fiul meu și-a privit soția cu dezamăgire, iar invitații au rămas în tăcere, martori la întreaga scenă.
Am strâns mâna nepotului meu cu recunoștință. „Ai făcut ceea ce trebuia. Iar pentru mine, asta valorează mai mult decât orice.”
În acea seară, nora mea nu a mai primit laudele pentru care își pregătise momentul, ci doar tăcerea celor care au văzut adevărul așa cum era.