Robert îi așeză foile în palmă, păstrându-și zâmbetul arogant. Marioara le luă cu grijă, ca și cum în mâinile ei s-ar fi aflat ceva mult mai serios decât pariul făcut de niște colegi plictisiți. Sala se cufundă într-o liniște ciudată. Toți așteptau momentul în care femeia de serviciu urma, în imaginația lor, să se facă de râs.
Totuși, Marioara nu se grăbi deloc. A pus foile pe masă, le-a aliniat cu răbdare, a tras un scaun și s-a așezat calm. Niciun gest nu trăda teamă sau jenă. Robert își încrucișă brațele, sigur că spectacolul era pe cale să înceapă.
Marioara privi documentele câteva secunde. Apoi, fără ezitare, începu să citească… în română. Clar, corect, cu pronunție sigură.
În secunda următoare, toți bărbații din încăpere amuțiră.
Semnele care lor le păreau niște simboluri imposibil de descifrat se transformau, rând după rând, într-o traducere fluentă. Era ca și cum textul ar fi fost deja scris în limba română.
Aerul din sală se schimbă brusc. Râsetele dispărură, iar în locul lor se instală o tăcere grea, plină de stânjeneală. Singurul sunet rămas era vocea Marioarei, sigură și limpede.
Robert palidă treptat la față. Marcu rămase cu ochii larg deschiși. Silviu își drese glasul, incapabil să găsească vreo replică.
Când Marioara termină, ridică privirea și puse foile pe masă cu un gest simplu, dar de o demnitate impresionantă.
— Mai aveți ceva? întrebă ea.
Nimeni nu reuși să răspundă imediat.
Marcu fu primul care rupse tăcerea.
— Doamnă… chiar știți limba chineză?
Marioara înclină ușor capul.
— Am lucrat 12 ani într-o fabrică din Brașov care avea contracte cu chinezi. Mă ocupam de traduceri, de corespondență… de tot ce era nevoie. Am plecat când fabrica s-a închis. De atunci, muncesc unde găsesc.
Apoi își îndreptă privirea spre Robert.
— Dacă doriți, pot să traduc și restul documentelor. Dar nu am nevoie de mila nimănui.
Robert încercă să-și păstreze atitudinea relaxată, dar transpirația de pe gât îl trăda. Își șterse buza superioară și înghiți în sec. Când încercă să râdă, nu ieși decât un sunet slab.
— Bine… în fine… cred că… ai câștigat pariul, reuși el să spună.
— Știu, răspunse Marioara liniștit.
— Salariul dumneavoastră este 15.000 de lei, corect?
— Da…
— Atunci îl aștept când doriți.
Un zumzet se ridică imediat în încăpere. Unii încercau să-și ascundă satisfacția, alții rușinea. Robert era încolțit fără nicio cale de scăpare. În fața lui nu mai era femeia pe care o subestimase, ci o profesionistă cu o demnitate pe care niciunul dintre ei nu o bănuiseră.
Marcu se ridică și se apropiă de Marioara.
— Doamnă… să știți că noi… adică eu… nu aveam de unde să știm.
— Nu aveați nicio obligație să știți, spuse ea. Nimeni nu m-a întrebat vreodată.
Tăcerea se așternu din nou.
Apoi Marcu inspiră adânc.
— Marioara… ați accepta să lucrați la noi ca traducător? Salariu 8.000 de lei, contract permanent, program normal.
Robert aproape că se înecă cu propriile cuvinte.
— Marcu! Ce faci? Chiar vrei…?
— Da, chiar vreau, îl întrerupse Marcu. Firma are nevoie de oameni ca ea. Nu de aroganță.
Marioara rămase câteva clipe pe gânduri. Apoi zâmbi pentru prima dată. Un zâmbet mic, sincer, care încălzea pur și simplu încăperea.
— Da. Accept.
Robert se prăbuși pe scaun, înfrânt, în timp ce ceilalți bărbați se ridicau în picioare. Unii aplaudau, alții dădeau din cap, încercând încă să-și revină din surpriză.
Marioara își luă mopul, îl sprijini de perete și spuse calm:
— O să încep de mâine. Dar azi… aș vrea să merg acasă. Cred că e pentru prima dată, după mult timp, când simt că am făcut ceva pentru mine.
Și, în timp ce ieșea, toată sala de ședințe — aceeași în care fusese tratată ani la rând ca o umbră — o urmărea în tăcere. Cu respect.
Pentru prima dată, nimeni nu o mai vedea ca pe femeia de serviciu.
Ci ca pe femeia care a ridicat capul exact atunci când toți o credeau invizibilă.
Parteneri
