Constantin Viapionschi, beneficiar al Centrului Social de Urgență pentru Recuperare și Integrare „C.A. Rosetti” din Iași, afirmă că a petrecut nu mai puțin de 26 de ani internat la Institutul de Psihiatrie „Socola”, fără ca cineva să vină să îl ia acasă. Bărbatul spune că a ajuns în spital în urma unui conflict cu vecinii și că, de-a lungul a peste două decenii, a fost vizitat o singură dată de un frate care nu avea posibilitatea să îl îngrijească.
26 de ani petrecuți între zidurile Spitalului „Socola”
În prezent, Constantin Viapionschi locuiește de aproape doi ani la Centrul Social „C.A. Rosetti”, destinat persoanelor fără adăpost. Povestea lui este însă profund legată de Institutul de Psihiatrie „Socola” din Iași, unde susține că a rămas internat timp de 26 de ani, din cauză că nu a avut un aparținător care să îl preia.
El povestește că a fost internat la începutul anilor tinereții, când avea puțin peste 20 de ani, după un conflict minor cu câțiva vecini, petrecut pe fondul consumului de alcool.
„La spital am ajuns pe la 21–22 de ani, după ce m-am certat cu niște oameni pentru o bucată de pământ. Băusem câteva pahare de vin de casă și cei cu care m-am certat au sunat la poliție. Eu plecasem, dar au venit după mine și m-au dus la Spitalul «Socola», unde am fost internat”, a relatat Constantin Viapionschi reporterilor BZI.
Vizitat o singură dată de familie
De-a lungul celor 26 de ani petrecuți în spital, Constantin spune că a fost vizitat o singură dată de unul dintre frații săi. Acesta nu știa exact unde se află bărbatul și nu avea nici posibilitatea materială, nici spațiul necesar pentru a-l lua acasă.
„În toți anii ăștia a venit o singură dată un frate de-al meu. Nu aveam telefon să îi sun, iar ei nu știau unde sunt. Când a venit, m-a întrebat ce fac, i-am spus că sunt bine. L-au întrebat și pe el cei de la spital dacă mă poate lua acasă, dar a spus că nu are cum, că are și el problemele lui. Nici eu nu l-am forțat”, își amintește bărbatul.
„Dacă nu te căuta nimeni, rămâneai acolo”
Constantin explică faptul că, odată internat, situația sa a rămas neschimbată ani la rând, în lipsa unui aparținător care să solicite externarea și să îi ofere un loc unde să locuiască.
„La spital era clar: dacă nu te căuta nimeni, nu prea aveai ce face. Aveam mâncare, ne spălau, dar dacă nu venea cineva să spună că te ia acasă, rămâneai acolo mult timp”, a spus el.
Pentru a-și ocupa timpul, bărbatul ajuta la diverse activități în incinta spitalului.
„Mai dădeam o mână de ajutor când veneau mașini cu materiale de construcții, descărcam chiuvete, etajere, ce mai era nevoie”, a adăugat Constantin.
Fără casă după externare
Ieșirea din spital nu a însemnat, însă, un nou început. În anii petrecuți internat, casa părintească arsese, iar Constantin s-a trezit fără un loc unde să se întoarcă. Pentru o perioadă, a mers la Baia Publică, unde primea hrană, iar ulterior a fost direcționat către Centrul Social „C.A. Rosetti”.
Adaptarea nu a fost ușoară la început, însă sprijinul personalului l-a ajutat să se acomodeze.
„Când am ajuns aici, mă simțeam străin. Nu era ușor, dar m-am obișnuit. Am primit mâncare, haine, încurajări. Am tot ce îmi trebuie, dar uneori mă gândesc cum ar fi fost dacă nu stăteam atâția ani la spital. Poate aveam o casă, poate o familie”, spune bărbatul.
Confirmări și lipsa unui punct de vedere oficial
Gelu Nichițel, director al Fundației „Emmaus”, care funcționează în cadrul Băii Publice, confirmă faptul că Constantin Viapionschi a trecut prin centrul respectiv.
„O colegă de-a mea îl cunoaște. A fost adus de la Spitalul «Socola», a mâncat la noi, după care a fost direcționat către Centrul «C.A. Rosetti»”, a declarat acesta.
Reporterii BZI au solicitat un punct de vedere din partea Institutului de Psihiatrie „Socola” din Iași, însă reprezentanții unității au precizat că nu pot oferi detalii, invocând confidențialitatea datelor medicale.
O întrebare fără răspuns clar
Povestea lui Constantin Viapionschi, care afirmă că și-a petrecut 26 de ani din viață internat într-un spital de psihiatrie, ridică o întrebare dificilă: ce se întâmplă cu pacienții fără aparținători, pentru care spitalul ajunge să devină, ani la rând, singurul loc pe care îl pot numi „acasă”?
Notă:
Acest material are caracter informativ și este realizat pe baza declarațiilor publice ale persoanelor implicate și a informațiilor disponibile la momentul redactării. Instituțiile medicale sunt obligate prin lege să respecte confidențialitatea datelor pacienților.