Colonelul s-a ridicat încet, iar scaunul său a scârțâit, atrăgând atenția tuturor din cantină. Ana a simțit privirile celor din jur fixate pe ea. A încercat să ignore situația și să continue masa, însă pașii grei ai colonelului se apropiau rapid.
Ajungând lângă ea, colonelul i-a prins brusc părul și i-a tras capul pe spate. Reacțiile celor din cantină au fost instantanee: unii au scăpat lingurile, alții și-au acoperit gura în semn de surpriză.
— Așa saluți un superior, locotenente? a întrebat el, cu vocea aspră și tăioasă.
Părul Anei trosni sub degetele puternice ale colonelului, dar ea a rămas nemișcată. A privit drept înainte, cu ochii fermi și reci, fără niciun semn de teamă.
După câteva secunde tensionate, Ana și-a desprins părul din mâna colonelului fără să-l împingă sau să ridice vocea. S-a ridicat în picioare și l-a privit direct în ochi.
— Așa salut un om, domnule colonel, a spus ea calm, dar apăsat. Pe un om care merită respectul meu.
Un murmur a străbătut cantina. Niciunul dintre soldați nu mai auzise pe cineva vorbind astfel unui superior. Colonelul a rămas surprins pentru o clipă, apoi a izbucnit într-un hohot de râs ce a răsunat până în curtea bazei.
— Ai curaj, locotenente. Curaj sau nebunie. Vom vedea care dintre ele, a spus el și s-a îndepărtat fără să se mai uite în urmă.
După ce ușa grea a cantinei s-a închis, liniștea s-a așternut peste întreaga încăpere. Ana s-a așezat din nou, și-a strâns părul și a continuat să mănânce, fără ca nimeni să mai rostească un cuvânt.
Zilele care au urmat, evenimentul a devenit rapid subiect de discuție în toată baza. „Fata care nu s-a plecat în fața colonelului” a fost titlul neoficial sub care soldații au vorbit despre ea. Unii o admirau, alții o considerau inconștientă, dar toți au început să o privească cu respect.
Într-o dimineață, pe terenul de instrucție, colonelul a strigat:
— Locotenente Munteanu! În față!
Ana a pășit cu hotărâre, fără ezitare.
— Vei conduce exercițiul de azi. Vreau să văd dacă vorbele tale au greutate sau sunt doar gura mare, a spus colonelul.
Ea a acceptat provocarea. În orele următoare, sub soarele arzător, Ana a coordonat exercițiul cu precizie, impresionând atât soldații, cât și instructorii cu experiență. Când cineva a căzut, i-a ajutat să se ridice. Când au greșit, le-a arătat calm cum să repare.
Colonelul a urmărit totul de la distanță. La finalul exercițiului, s-a apropiat și a spus:
— Ai condus bine. Ai disciplină. Dar mai ales… ai inimă.
Ana a dat din cap. Nu zâmbea, însă în ochii ei se citea o lumină puternică.
— Cu inima se câștigă oamenii, domnule colonel. Nu cu frica.
Aceasta a fost prima dată când colonelul nu a avut replică. S-a întors și a plecat, lăsând soldații să înțeleagă semnificația momentului.
Din acea zi, colonelul nu a mai folosit violența asupra nimănui. A început să vorbească și să privească diferit, iar respectul soldaților față de el a devenit sincer, nu din teamă.
Anii au trecut, iar baza Fort Măgura s-a transformat într-un loc unde curajul și respectul coexistau. Într-un birou, o fotografie alb-negru îl arată pe colonelul Radu alături de locotenentul Ana Munteanu, sub care scria:
„Respectul nu se cere. Se câștigă.”
Această poveste se bazează pe evenimente și persoane reale, dar a fost ficționalizată pentru scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost modificate pentru protejarea intimității. Orice asemănare cu persoane sau evenimente reale este pur întâmplătoare. Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau modul de portretizare a personajelor. Opiniile exprimate aparțin exclusiv personajelor.
Parteneri
