Acum trei ani, când soțul meu, Dănuț, a murit, am fost convinsă că odată cu el se încheiase și trecutul meu. Iubea marea fără măsură. În ziua aceea a ieșit singur cu barca, ignorând rugămințile mele. Cerul s-a schimbat brusc, furtuna a izbucnit, ambarcațiunea s-a răsturnat și el a dispărut. Nu a fost găsit niciodată. Fără trup. Fără un rămas-bun.
Durerea m-a distrus. Pe lângă pierderea lui, am pierdut și sarcina copilului nostru, copleșită de șoc și suferință. După acel moment, mi-am promis că nu voi mai privi niciodată spre ocean.
Timpul a trecut, iar vindecarea a cerut un efort pe care nu credeam că îl pot face. M-am forțat să plec într-o călătorie, doar eu și apa de care îmi era cel mai teamă. Fiecare pas spre țărm părea o povară grea, ca și cum aș fi fost trasă înapoi de propriile amintiri.
Apoi am văzut scena care m-a paralizat. Pe plajă, aproape de linia valurilor, un bărbat, o femeie și un copil râdeau împreună.
„Dănuț?” am șoptit, simțind cum genunchii îmi cedează.
Bărbatul s-a întors. Era mai matur, pielea îi era bronzată, părul tuns scurt, dar privirea… aceia erau ochii soțului meu. S-a apropiat încet, vizibil derutat.
Mi-a spus calm că mă înșel și că îl cheamă Marius. Și-a trecut brațul protector pe umerii femeii, iar băiețelul s-a ascuns timid lângă el.
Am căzut în nisip, plângând, privind bărbatul pe care îl jelisem — viu, sigur pe el, cu o altă viață.
În noaptea aceea, în camera de hotel, o singură întrebare mă ardea pe dinăuntru: de ce a plecat? De ce m-a șters din viața lui, pe mine și pe copilul nostru nenăscut?
Eram copleșită de gânduri când cineva a bătut la ușă.
Am deschis și am simțit cum mi se oprește respirația. În fața mea stătea femeia de pe plajă, cu ochii roșii de plâns și cu băiețelul strângându-i mâna.
Mi-a spus că trebuie să vorbim, despre soțul meu, despre adevăratul lui nume și despre ea. Am întrebat, aproape fără voce, dacă este într-adevăr Dănuț.
Mi-a explicat că îl cunoaște sub numele de Marius, dar că adevărul este că fugise și de mine, și de ea. Îl cunoscuse cu șase ani în urmă, iar el îi spusese că este văduv. Crezuse tot ce îi spusese și nu aflase de existența mea decât în acea zi.
Am simțit cum lumea se învârte. Am întrebat dacă își înscenase moartea. A confirmat, spunând că acesta era modul lui de a dispărea atunci când se simțea prins. Abia cu câteva luni înainte descoperise adevărul. Voise să plece, dar rămăsese pentru copilul lor.
Am întrebat de ce venise la mine. Mi-a răspuns că merit să știu adevărul, că trebuie să-l confrunt și că nu mai poate permite să fie distruse alte vieți.
Atunci, pe coridor, a apărut el. Dănuț. Sau Marius. Aceeași voce, același trup. A intrat în cameră furios, reproșându-i femeii că stricase totul.
Am făcut un pas înainte și i-am spus clar că totul fusese o minciună de la început. Că își înscenase moartea, îmi distrusese familia și continua să mintă. I-am spus că nu mai contează ce nume poartă.
În acel moment, poliția a intrat în cameră. Femeia mă avertizase că îl denunțase pentru fraudă și abandon. A fost încătușat sub privirile noastre. Pentru prima dată după trei ani, am simțit că pot respira din nou.
Am privit-o pe ea și pe copil. Eram două vieți rănite de același om, dar unite de același adevăr. Am înțeles că nu eram singură.
În timp ce îl vedeam dispărând încătușat, am simțit că pot, în sfârșit, să-mi iau rămas-bun. De data aceasta, definitiv.
Notă: Acest text este o creație narativă ficțională, cu scop literar și reflexiv. Nu descrie fapte reale și nu reprezintă un caz juridic sau o situație reală.