Când soțul meu, Dănuț, a murit în urmă cu trei ani, am fost convinsă că odată cu el s-a sfârșit și o parte din mine. Iubirea lui pentru mare era nemărginită, iar în ziua tragediei a ieșit singur cu barca, deși îl implorasem să renunțe. Cerul s-a întunecat brusc, furtuna a izbucnit, barca a fost răsturnată, iar el a dispărut fără urmă. Nu am avut un trup, nici măcar un ultim cuvânt. Doar tăcere.
Durerea m-a copleșit, iar pierderea sarcinii noastre, survenită la scurt timp după aceea, a fost ecoul final al unei vieți care se prăbușea. Am încetat să mai privesc către oceanul care mi-l luase.
Anii au trecut, iar într-o încercare de vindecare, am decis să călătoresc din nou spre mare. Fiecare pas spre țărm îmi readucea o greutate pe care încercasem să o uit.
Atunci l-am văzut. Un bărbat, o femeie și un copil se jucau la malul apei. Când bărbatul s-a întors, am rămas fără aer. Părea mai matur, cu tenul ars de soare și cu părul mai scurt, dar privirea era aceeași. Ochii lui Dănuț.
„Dănuț?”, am rostit aproape inaudibil, simțind cum îmi cedează genunchii.
Bărbatul s-a apropiat calm și a spus: „Vă înșelați. Numele meu este Marius.” A tras-o pe femeie mai aproape, protejând-o instinctiv, iar copilul s-a ascuns timid după el.
M-am prăbușit în nisip, convinsă că am în față omul pe care îl jelisem trei ani. Viul acela avea o familie nouă, o viață construită pe o minciună.
În camera de hotel, în noaptea aceea, întrebările mă sfâșiau. De ce a plecat? De ce m-a șters din viața lui? De ce a ales să dispară?
Când am auzit o bătaie în ușă, nu m-am așteptat la ceea ce a urmat.
În prag stătea femeia de pe plajă. Ochii îi erau înroșiți de plâns, iar copilul se ținea strâns de mâna ei. „Trebuie să discutăm”, a spus cu voce tremurată. „Despre soțul tău. Despre numele lui real. Despre mine.”
„E chiar Dănuț?”, am întrebat, simțind cum totul se clatină.
Ea a inspirat adânc. „Eu l-am cunoscut ca Marius. Dar da, este același bărbat. A fugit de tine. A făcut același lucru și cu mine. Mi-a spus că e văduv. Am crezut totul. Nu am știut că tu exiști până azi.”
M-am sprijinit de perete, încercând să înțeleg. „A înscenat propria moarte?”
„Exact asta a făcut”, a confirmat ea. „Când se simte prins, dispare și lasă în urmă o viață distrusă. Am aflat adevărul acum câteva luni, dar am rămas din cauza copilului nostru.”
„De ce ai venit?”, am întrebat cu voce frântă.
„Pentru că trebuie să știi cine este cu adevărat. Pentru că ai dreptul să îl confrunți. Și pentru că nu mai pot permite să rănească și alte vieți.”
Abia a terminat fraza și un bărbat a apărut pe coridor. Era Dănuț. Exact cum îl știam, doar că mai întunecat, mai tensionat. A intrat în cameră cu furie.
„Nu trebuia să îi spui”, a izbucnit. „Totul era în ordine până ai intervenit tu.”
Am pășit înainte, simțind o forță pe care nu o crezusem posibilă. „Nimic din ce ai făcut nu a fost real. Ai dispărut, mi-ai distrus viața, ai mințit-o și pe ea, ți-ai renegat propriul copil. S-a terminat.”
Poliția a intrat în cameră chiar atunci. Femeia îl denunțase deja pentru fraudă și abandon. Dănuț a fost încătușat sub privirile noastre, iar pentru prima dată de la moartea lui „închipuită”, am simțit că pot respira.
Am privit-o pe femeie și pe copilul ei și am înțeles că nu eram singura victima a minciunilor lui. Eram două vieți frânte care, în sfârșit, vedeau adevărul.
Iar când l-am văzut dispărând pe ușa hotelului escortat de polițiști, am știut că îmi pot lua adio. De data aceasta, definitiv.
⸻
Notă: Acesta este un text de ficțiune creat în scop narativ. Nu are legătură cu persoane sau evenimente reale.