Când zgomotul motorului Mercedesului s-a pierdut printre copaci, tăcerea pădurii s-a așternut asupra mea ca o pătură grea. Am rămas în picioare, cu mâinile tremurânde pe mânerul genții, în timp ce genunchii mi se înmuiaseră și respirația îmi era fragmentată în bucăți scurte. Aerul mirosea a mușchi umed, frunze putrede și pământ reavăn. Nici păsările nu mai cântau; parcă și ele simțeau că acolo se întâmpla ceva ce nu trebuia.
Nu am mai strigat. Nu am mai putut.
Lacrimile care nu au curs la înmormântare au început acum să curgă singure. Nu de durere, ci de rușine, de umilință, de neîncredere — că fiul meu, același copil pe care l-am crescut, mă lăsase acolo ca pe un obiect.
M-am așezat pe un trunchi căzut și am rămas astfel minute bune. Soarele apunea printre ramuri, iar umbrele deveneau lungi și reci. În mine se ducea o luptă între frică și voință, iar pentru prima dată după mult timp, voința a învins.
Am scos din geantă fotografia soțului meu. Zâmbea blând, cu ochi senini, de om care nu a putut niciodată să spună „nu”.
— Vezi, Petre? — am șoptit. — Așa ai crescut copilul tău. Așa arată grija ta.
O lacrimă i s-a rostogolit pe chipul din fotografie. Atunci, ceva s-a schimbat în mine. Nu mai simțeam frică. Simțeam o putere pe care nu credeam că o mai am.
M-am ridicat. Dacă el credea că o să mor acolo, se înșela. Am supraviețuit războiului, foamei, frigului și nedreptății. Voi supraviețui și fiului meu.
Am pornit la drum. Nu știu cât am mers, ore întregi poate. Ramurile îmi zgâriau obrajii, pământul aluneca sub pași, dar nu am cedat. În cele din urmă, printre copaci, am zărit o colibă veche de vânător. Acoperișul era înclinat, ușa atârna, dar interiorul era uscat. Am găsit o pătură veche, am întins-o pe o bancă și am adormit pe sunetul unei bufnițe care urla în depărtare.
Dimineața m-am trezit cu tot trupul amorțit, dar cu mintea limpede. Știam ce aveam de făcut: să mă întorc în oraș. Nu pentru răzbunare, ci pentru dreptate.
Un fiu care își abandonează mama în pădure nu mai poate fi considerat om. Iar o mamă care tace moare de două ori.
Am mers ore întregi până am auzit zgomot de mașini. Am ieșit la șosea și am făcut semn cu mâna. Un camion s-a oprit. Șoferul, un bărbat trecut de șaizeci de ani, cu mustață căruntă, m-a privit uluit.
— Doamnă, dar ce faceți aici, singură, în pădure?
— Mă întorc acasă — am spus. — Fiul meu a uitat să mă ia.
M-a ajutat să urc și m-a dus până în oraș. Primul loc unde am mers a fost secția de poliție. Ofițerul de serviciu, un tânăr cu chip curat, m-a ascultat atent, dar sceptic.
— Doamnă, e o acuzație gravă… Sigur nu a fost o neînțelegere? Poate v-ați rătăcit?
Am scos telefonul meu vechi, cu taste mari, și i-am arătat fotografia făcută cu o oră înainte: Mercedesul negru pierzându-se printre copaci.
— Credeți că o mamă își face singură asemenea poze, domnule agent? — am spus calm.
A doua zi, povestea a ajuns peste tot: ziare, televiziuni, internet. Titlurile spuneau: „Un om de afaceri din București și-a abandonat mama în pădure după înmormântarea tatălui.”
Vecinii veneau să mă vadă, unii din milă, alții din curiozitate. Imaginea lui Andrei, elegant și cu aer de domn, devenise simbolul cruzimii.
Când l-au chemat la poliție, era palid, transpirat și tremura. M-a zărit pe coridor și a spus încet:
— Mamă… de ce ai făcut asta? Mi-ai distrus viața. Afacerea, familia, totul…
— Eu, dragul meu, nu am distrus nimic. — i-am răspuns. — Tu singur ți-ai distrus viața. Eu doar am ieșit din pădure.
Ancheta a durat câteva săptămâni. El și-a luat avocat și a încercat să prezinte totul ca o neînțelegere: că m-am panicat, că am interpretat greșit situația. Mi-a cerut iertare, dar nu pentru că îi părea rău, ci pentru că voia să scape.
Judecata a fost scurtă. A fost găsit vinovat de abandon și punerea în pericol a unei persoane neajutorate. A primit un an și jumătate cu suspendare, muncă în folosul comunității și amendă. Mulți spuneau că pedeapsa e ușoară, însă adevărata consecință l-a lovit după aceea.
La ieșirea din tribunal, s-a oprit pe treptele mari și m-a privit lung:
— Mi-ai distrus viața, mamă — a spus printre dinți.
— Nu, Andrei. Tu singur ai distrus-o. Eu doar am avut curajul să trăiesc mai departe.
De atunci nu l-am mai văzut. A vândut apartamentul și s-a mutat în Germania. Nu mă interesează.
Eu am rămas în același apartament, pe care l-am renovat. Pereții sunt proaspăt vopsiți, mușcatele stau pe pervaz, aer curat și liniște. În fiecare dimineață fac cafea — tare, cu lapte, fără zahăr. Pun două cești pe masă: una pentru mine și una pentru Petre.
Pe pervaz stă o piatră albă, aceeași de care m-am lovit la genunchi când am căzut în pădure. Este amintirea mea, nu a durerii, ci a puterii.
Bătrânețea adevărată nu începe când alții te doboară, ci când tu crezi că nu mai poți să te ridici. Eu m-am ridicat și de atunci nimeni nu a mai reușit să mă doboare.
Parteneri
