Tăcerea care s-a așternut la celălalt capăt al convorbirii a avut un impact mai dur decât orice explozie de furie.
— Andreea… lucrurile nu sunt chiar așa… a încercat el, aproape în șoaptă.
N-am mai așteptat. Am închis apelul fără alte explicații. M-am sprijinit de perete și am inspirat adânc, încercând să-mi adun gândurile. În același timp, Elena, complet detașată de tensiunea din aer, desfăcea deja o valiză chiar în mijlocul livingului.
— Unde e bucătăria? m-a întrebat pe un ton firesc. — Drumul m-a rupt de foame. Poți să faci o ciorbă? Sau ai comandat ceva? Eu nu mănânc mâncare de tip fast-food.
În noaptea aceea, am stat trează, lipită de marginea patului, privind tavanul. Mi-au trecut prin minte ultimii trei ani: eforturile făcute alături de Mihai ca să strângem avansul, alegerile pentru fiecare piesă de mobilier, planurile noastre despre viitor și copiii pe care îi vedeam crescând aici.
La prima oră, Elena m-a trezit.
— Andreea, să știi că eu beau cafeaua foarte tare. Fără zahăr. Așa e sănătos.
Atunci mi-a devenit limpede. Nu venise în vizită. Nu era un sprijin de moment. Era o instalare definitivă.
Zilele următoare au confirmat totul. Îmi muta lucrurile fără să mă consulte. Alegea ce haine „se potrivesc” și ce trebuia pus deoparte. Îmi critica mâncarea, programul, chiar și felul în care vorbeam la telefon.
— Mihai nu suportă dezordinea, repeta. — Mihai nu mănâncă seara târziu. Mihai are nevoie de liniște.
De parcă eu nu mai aveam nicio voce.
Când Mihai s-a întors acasă, Elena îl aștepta cu mâncărurile preferate, pregătite „ca pentru el”. Eu eram prezentă la masă, dar mă simțeam invizibilă, ca un musafir nepoftit.
— Mamă, poate ar trebui să vorbim puțin… a încercat el.
— Despre ce? a răspuns ea zâmbind. — Totul e deja pus la punct.
Atunci m-am ridicat.
— Nu, nu este, am spus liniștită. — Apartamentul acesta este și al meu. Nimeni nu se mută aici fără acordul meu.
Mihai a evitat să mă privească.
— Andreea… e mama mea. Nu puteam s-o las fără un acoperiș.
— Avea locuință, Mihai. A vândut-o. Și a făcut-o cu un plan. Cu tine de partea ei.
Elena s-a aprins la față.
— Cum îți permiți să vorbești așa? După tot ce am făcut pentru voi?
Am zâmbit pentru prima dată după mult timp.
— Am discutat deja cu un avocat, am continuat. — Contractul e foarte clar. Fără acordul ambilor proprietari, nimeni nu se poate muta definitiv aici.
— O dai afară pe mama mea? a izbucnit Mihai.
— Nu. Aleg să plec eu.
Două zile mai târziu, mi-am adunat lucrurile. Puține, dar suficiente. Restul nu mai avea importanță. M-am mutat temporar la sora mea, în Drumul Taberei. Am plâns o noapte. Doar una.
După o lună, am depus actele pentru divorț.
Mihai a încercat să mă contacteze de nenumărate ori. Elena mi-a trimis mesaje lungi despre datorii față de „familie” și despre rușine. N-am răspuns niciodată.
Astăzi locuiesc într-un apartament mic, dar care îmi aparține. Plătit din munca mea. Beau cafeaua așa cum îmi place. Îmi citesc cărțile. Respir liber.
Și, pentru prima dată după mult timp, locul în care trăiesc este din nou… acasă.
Notă: Textul are caracter narativ și reflectă o poveste ficționalizată, menită să ilustreze dinamici emoționale și situații de viață, fără a face referire la persoane reale.