Când am deschis poarta casei părintești după zece ani, am știut că totul și nimic nu se schimbase în același timp.
Poarta scârțâia la fel ca în copilărie, iar sunetul ei mi-a strâns inima. Curtea părea mai mică decât mi-o aminteam, dar trandafirii plantați de mama încă înfloreau lângă fântână, hotărâți să aducă viață și culoare peste pământul bătătorit.
„Cine-i?” se aude o voce subțire dinspre casă.
Mama stătea în pragul ușii, cu palma ridicată la frunte, încercând să mă recunoască. Era mai mică decât o țineam minte, iar părul îi era acum complet alb. Basmaua albastră – cea pe care i-o trimisesem de ziua ei, cu trei ani în urmă – îi încadra fața brăzdată de riduri adânci.
„Eu sunt, mamă. Gheorghe.”
Mă cuprinse o timiditate neașteptată, ca și cum aș fi fost din nou copilul care se întorcea acasă după ce spărsese geamul cu mingea.
Mama clipi de câteva ori, apoi își duse mâinile la gură. „Gheorghiță? Gheorghiță al mamei?” Vocea îi tremura, iar ochii i se umpluseră de lacrimi. „Ai venit?”
Tinerii de azi probabil nu vor înțelege niciodată ce înseamnă să pleci din sat în căutarea unei vieți mai bune, lăsându-ți părinții în urmă, în case tot mai tăcute.
Când am luat-o în brațe, am simțit cât de mic și fragil devenise trupul ei, ca al unei păsări. Dar mirosul ei era același – o combinație de levănțică și pâine caldă, mirosul copilăriei mele.
„Știam că vii,” a șoptit ea. „Te-am visat azi-noapte că te întorci.”
În bucătăria mică, soba de tuci încă trosnea din lemnele care ardeau. Pe perete, calendarul arăta luna în curs, cu zilele tăiate una câte una cu creionul.
„Ți-am păstrat camera așa cum era,” spuse ea, turnându-mi lapte proaspăt într-o cană albastră, ciobită puțin la margine. „În fiecare săptămână am șters praful și am deschis geamul să intre aer curat.”
„Te-ai făcut frumos, Gheorghiță,” zise, privind cu atenție chipul meu. „Dar ești slab. Nu mănânci destul acolo?”
Am zâmbit. După zece ani de absență, prima ei grijă era dacă mănânc suficient.
„Stai mult, mamă? Sau iar pleci?”
Vocea ei era plină de speranță, iar cuvintele m-au durut mai tare decât aș fi vrut. Astăzi, prea puțini mai păstrează legătura cu părinții rămași la sat, când viața agitată ne răpește timpul și energia.
„Nu mai plec, mamă,” i-am spus, luându-i mâinile în ale mele. „Am venit să rămân.”
Privirea ei s-a luminat, dar am văzut și o urmă de îndoială. Auzea prea des promisiuni de felul acesta.
„Am vândut apartamentul din Milano,” am continuat. „Vreau să renovez casa și să deschid o mică afacere aici.”
Lacrimile îi curgeau acum liber, fără să le mai ascundă. „Doamne, cât m-am rugat pentru ziua asta,” a șoptit.
În timp ce pregătea cina, am privit mâinile ei. Mâini care au muncit neobosit, la câmp, în grădină, în casă. Mâini care m-au alin când eram bolnav, și care acum tremurau ușor în timp ce tăiau ceapa pentru mâncare.
Nimeni nu te va iubi vreodată așa cum o face propria mamă, indiferent cât de departe ai fi plecat sau cât de mult timp a trecut.
„Mâine mergem la piață, mamă,” i-am spus, în timp ce așeza pe masă sarmalele păstrate special pentru această zi.
Ea a zâmbit, știind că se va putea sprijini de brațul meu prin sat, că vecinele vor vedea că fiul ei s-a întors și că nu este singură, ca atâtea alte femei în vârstă.
Când ne-am așezat la masă, am realizat cât de simple și, totodată, cât de valoroase sunt aceste clipe. Niciun restaurant elegant din Milano nu se putea compara cu această cină modestă, în bucătăria copilăriei mele, cu mama zâmbind în fața mea, printre lacrimi.
Parteneri
