Vântul tăia ca un brici peste ulița mare, iar noroiul ăla cleios de după ploaie se prindea de cizme de parcă nu voia să te lase să pleci. Eram la poartă, tăiam niște lemne pentru soba din spate, când am auzit un scrâșnet de fiare și o bubuitură. O mașină neagră, lucioasă, de se vedea cerul în ea, rămăsese suspendată în șanțul de lângă podul meu.
Oamenii care cred că banii spală caracterul S-a dat jos din ea un tinerel la vreo 30 de ani, îmbrăcat într-un palton care costa probabil cât pensia mea pe doi ani. Nici n-a zis „bună ziua”. A început direct să înjure, să dea cu piciorul în roată și să strige către mine: „Băi, nene, voi în ce secol trăiți aici? Uite ce drumuri de mizerie aveți, mi-am distrus mașina din cauza voastră, de țărani nespălați ce sunteți!”. Mi-a aruncat o bancnotă de zece lei în noroi, la picioarele mele, și mi-a făcut semn să-l ajut să împingă.
Am tăcut. M-am aplecat, am luat banii ăia murdari și i-am pus în buzunarul cojocului. M-am uitat la el cum se chinuia cu pantofii lui subțiri în mocirlă, în timp ce eu am deschis poarta și i-am făcut semn să intre în casă să se spele și să sune după ajutor, că semnalul la telefon era prost la noi în vale.
O fotografie care valorează cât o viață A intrat în tinda casei bodogănind, ștergându-și pantofii de prag de parcă i-ar fi fost scârbă. Dar când a ridicat privirea spre peretele de deasupra mesei, unde stătea la loc de cinste o fotografie veche, alb-negru, înrămată cu lemn de nuc, s-a oprit deodată. Respirația i-a devenit scurtă. În poză eram eu, tânăr, în uniformă, ținând în brațe un alt soldat pe care îl trăsesem de sub o grindă căzută, într-un incendiu de acum 40 de ani.
Tânărul s-a albit la față. S-a uitat la poză, apoi la mine, apoi iar la poză. „Ăsta… ăsta e tata”, a șoptit el cu vocea tremurândă. Mi-a povestit atunci că tatăl lui i-a spus toată viața despre un om de la țară care l-a salvat și pe care n-a mai apucat să-l găsească niciodată să-i mulțumească. Aroganța aia de oraș s-a topit într-o secundă. S-a așezat pe laviță și a început să plângă, dându-și seama că tocmai îl jignise pe omul datorită căruia el era astăzi în viață. N-a mai vrut tractări. Am scos tractorul vechi din șură, l-am tras afară și am stat la un pahar de vin până s-a lăsat seara, vorbind despre viață și despre cum noroiul de pe haine se duce, dar cel din suflet e greu de curățat.
Poveste Această întâmplare ne amintește că sub hainele modeste ale oamenilor de la țară se ascund adesea povești de eroism pe care nicio avere nu le poate egala. Nu judeca un om după locul în care trăiește, pentru că s-ar putea să-i datorezi mai mult decât îți poți imagina. Omenia nu are nevoie de asfalt, ea crește cel mai bine în pământ roditor.