Am închis telefonul cu palmele încă tremurând. Inima îmi bătea neregulat, iar în minte îmi răsuna acea voce necunoscută, care îmi spusese ceva ce nu puteam accepta.
Am rămas nemișcată câteva minute, privind ecranul stins, încercând să înțeleg. Bunicul meu fusese cel mai corect și cinstit om pe care îl cunoscusem vreodată. Cum era posibil să nu fi fost „cine credeam”?
Am format din nou numărul.
De data aceasta, mi-a răspuns o voce calmă, a unui bărbat trecut de 50 de ani. Mi-a propus să ne întâlnim a doua zi într-o cafenea mică din Ploiești, aproape de gară. A spus doar atât:
„Îți voi arăta câteva lucruri. După aceea, totul va avea sens.”
În noaptea aceea nu am reușit să dorm deloc.
A doua zi, am intrat în cafenea cu un nod în stomac. Bărbatul stătea la o masă retrasă, într-un colț. Purta o geacă veche, dar îngrijită, iar privirea lui era serioasă, apăsată de greutate.
„Tu ești Ana?”, m-a întrebat.
Am încuviințat din cap.
A scos un plic gros și l-a așezat pe masă.
„Bunicul tău purta un alt nume în tinerețe. A lucrat ani buni ca inginer pe șantiere mari. A câștigat foarte mulți bani.”
Am simțit cum respirația mi se oprește.
„Nu se poate… noi ne-am descurcat mereu greu.”
Bărbatul a oftat adânc.
„Știu. A fost alegerea lui.”
A deschis plicul. În interior erau documente: contracte, extrase de cont, toate pe numele bunicului meu. Sumele erau amețitoare, de ordinul sutelor de mii de lei.
„Avea suficient cât să ducă o viață lipsită de griji. Dar după moartea părinților tăi, a luat o decizie importantă.”
Mi-a întins o hârtie cu titlul mare: ACT DE DONAȚIE.
Bunicul meu donase cea mai mare parte a averii unui centru pentru copii orfani din județ.
„A spus că nu vrea să crești crezând că banii rezolvă totul. A vrut să te învețe să fii puternică, modestă și recunoscătoare.”
Lacrimile mi-au curs fără să le pot opri.
„De ce să ascundă adevărul?”
Bărbatul m-a privit direct în ochi.
„Pentru că te-a iubit mai mult decât orice.”
Mi-a întins un al doilea plic.
„Acesta este pentru tine. A lăsat instrucțiuni clare să-l primești doar după ce împlinești 18 ani.”
L-am deschis cu mâinile tremurânde. Înăuntru se afla o scrisoare scrisă de mână.
„Puiule,
Dacă citești aceste rânduri, înseamnă că eu nu mai sunt. Te rog să nu fii supărată pe mine. Când spuneam «nu ne permitem», nu era pentru că nu aveam, ci pentru că voiam să înveți valoarea fiecărui lucru. Am vrut să crești frumos, ca om, nu răsfățată. Tot ce am făcut a fost din dragoste. Banii mei sunt acum ai tăi. Folosește-i cu înțelepciune. Dar, mai presus de toate, folosește-ți inima.”
Am izbucnit în plâns, acolo, în mijlocul cafenelei.
Bunicul meu, omul cu haine uzate și grija fiecărui leu, fusese în tăcere unul dintre cei mai generoși oameni pe care i-am cunoscut vreodată.
În zilele care au urmat, am aflat tot adevărul.
Casa era plătită integral. Exista un cont deschis pe numele meu. Și chiar o cerere de bursă depusă din timp, semnată de el, „în caz că nu mai apuc”.
Atunci am înțeles.
Nu m-a mințit ca să mă rănească. M-a protejat. M-a crescut drept.
Astăzi, când privesc hainele mele simple și telefonul vechi pe care încă îl folosesc, nu mai simt rușine.
Simt mândrie.
Pentru că am fost crescută de un om care a știut ce contează cu adevărat.
Și pentru că, deși nu mai este lângă mine, bunicul meu continuă să-mi fie busola.
⸻
Notă: Acest text are caracter narativ și este destinat exclusiv scopului editorial și de divertisment. Orice asemănare cu persoane reale este pur întâmplătoare.