Petru a rămas nemișcat, privindu-l pe tânărul necunoscut care îi ținea fiica în brațe cu o naturalețe pe care el însuși nu o mai simțise niciodată. În jurul lor, cabina clasei întâi, de obicei tăcută și sobră, părea acum să respire ușurată. Un bărbat în costum închis își mutase privirea spre geam, iar o doamnă elegantă, îmbrăcată într-o rochie Chanel, își dădu ochii peste cap, dar fără ostentație — de parcă, pentru prima dată, nu mai avea motiv să fie deranjată.
Leon continua să fredoneze încet. Cu un gest blând, îi atinse Ilincăi fruntea, în timp ce privirea lui, concentrată dar liniștită, rămânea așezată. Petru nu se putu abține și întrebă:
— Cum ai reușit să o liniștești?
— Nu știu sigur, răspunse tânărul zâmbind ușor. Cred că, uneori, copiii simt când cineva este cu adevărat prezent pentru ei.
Un nod i se formă lui Petru în gât. Simți cum o durere surdă îi apăsa pieptul. În timp ce el își petrecuse anii între avioane private și contracte internaționale, un băiat simplu, cu haine modeste și ochi sinceri, învățase ceva ce el uitase de mult: cum să iubești și să oferi siguranță. Nu prin bani. Nu prin lucruri scumpe. Ci prin prezență.
— Vrei să te așezi lângă mine? îl invită Petru, arătând spre locul liber de alături.
Leon ezită o clipă, apoi se așeză cu grijă, ținând fetița adormită în brațe.
— Spune-mi despre tine, îl rugă Petru, încercând să-și adune gândurile.
— Sunt din Târgoviște, începu băiatul. Mama ne-a părăsit când eram mic, iar tata e la închisoare de mulți ani. M-a crescut bunica, dar acum e bolnavă. Am o surioară de trei ani, de care am grijă. Merg la liceu și muncesc pe unde pot — spăl mașini, fac livrări, orice se găsește. Ne descurcăm.
Petru simți cum o rușine adâncă îl copleșește. El, care avea totul — avocați, bone, personal la dispoziție — nu fusese în stare să-și liniștească propriul copil. Iar acest tânăr, crescut în lipsuri, reușise doar cu bunătate și răbdare.
— Și unde mergi acum? întrebă el curios.
— La Geneva, răspunse Leon. Am câștigat o bursă pentru un curs de robotică la universitate. Nici acum nu-mi dau seama cum s-a întâmplat, dar m-au acceptat și mi-au plătit biletul și cazarea. Stau două săptămâni. E cea mai mare șansă din viața mea.
Petru îl privi atent. O idee începea să prindă contur, dar o lăsă deoparte. Nu era momentul.
Zborul continuă în liniște. Ilinca dormea liniștită, pentru prima dată după ore întregi. Cei doi bărbați vorbiră mult — despre familie, despre greutăți, despre roboți, dar și despre dor. La aterizare, Leon îi înapoie fetița tatălui ei, iar Petru o strânse la piept cu o emoție pe care nu o mai trăise de mult.
— Îți mulțumesc, spuse sincer. Nu știu cum aș putea să te răsplătesc.
Leon zâmbi ușor.
— Nu trebuie. Doar aveți grijă de ea. E tot ce contează.
Se ridică și se îndreptă spre ieșire, dar Petru nu se putu abține.
— Leon! strigă el. Dă-mi, te rog, numărul tău. Aș vrea să ținem legătura.
Băiatul, surprins, îi spuse repede cifrele. Petru le notă cu atenție, apoi îi mai aruncă o privire înainte ca acesta să dispară printre pasageri.
Trei zile mai târziu, în biroul său din București, Petru nu-și putea scoate din minte imaginea tânărului. Înțelegea acum că băiatul nu îi oferise doar câteva clipe de liniște — îi dăduse o lecție de viață. Așa că ridică telefonul și sună.
— Leon? Sunt Petru Croitoru. Am o propunere pentru tine.
— Da? răspunse tânărul, vizibil emoționat.
— De ani de zile am o fundație caritabilă, dar până acum a fost doar o formalitate. Vreau să o transform într-un program real, pentru tinerii talentați care n-au avut șansa să se nască în condiții privilegiate. Și vreau să începem cu tine.
— Nu sunt sigur că înțeleg…
— Vreau să-ți ofer o bursă completă — studii, cazare, transport, tot ce îți trebuie. Iar când vei termina, dacă vrei, poți lucra cu mine. Dacă nu, ajută tu altul, așa cum m-ai ajutat pe mine.
O tăcere lungă se așternu la capătul liniei. Petru crezu că apelul s-a întrerupt, dar apoi auzi o voce tremurândă:
— Domnule Croitoru… nu am cuvinte.
— Nu-ți trebuie cuvinte, îi răspunse Petru. Doar să rămâi tu însuți.
Așa a început o prietenie neașteptată, dar profundă. Petru, omul marilor afaceri, redescoperi ce înseamnă empatia și bucuria simplă a paternității. Leon, băiatul din Târgoviște, urcă pas cu pas spre un viitor pe care nu și-l imaginase. Împreună, cei doi aveau să schimbe nu doar propriile destine, ci și viețile altora care, cândva, fuseseră invizibili.
Ani mai târziu, la inaugurarea unei academii tehnologice pentru copii defavorizați, susținută de Fundația Croitoru–Vasile, sala întreagă se ridică în picioare și aplaudă. Leon, devenit între timp profesor și inventator apreciat, privi către primul rând, unde un bărbat cu părul alb îl urmărea cu mândrie. Ilinca, acum adolescentă, îl îmbrățișă pe tatăl ei și îl întrebă în șoaptă:
— Tată… el este cel care m-a salvat când eram mică?
Petru zâmbi.
— Da, draga mea. El a fost începutul tuturor schimbărilor.
În acea clipă, toți cei prezenți au înțeles că uneori, dintr-un simplu gest de bunătate, se poate naște un miracol.
Parteneri
