Bebelușul de lângă stația de autobuz
În urmă cu patru luni am adus pe lume un băiețel. Soțul meu nu a apucat să-l vadă – boala nemiloasă l-a răpus atunci când eram însărcinată în luna a cincea.
De atunci, viața mea înseamnă nopți nedormite, schimbat de scutece, pompat lapte, plâns și doar câteva ore de somn. Pentru a ne descurca, lucrez ca femeie de serviciu într-un birou din centrul orașului, înainte de începerea programului. Patru ore pe zi – atât cât să pot plăti chiria și lucrurile necesare copilului. Cât sunt plecată, mama soțului meu are grijă de cel mic.
Într-o dimineață geroasă, după ce mi-am terminat tura, în drum spre casă, am auzit un plâns subțire, chinuit. Nu era de animal, ci de copil. Am urmat sunetul până la o bancă aflată lângă stația de autobuz.
Acolo, într-o păturică subțire, am găsit un nou-născut. Fața îi era roșie de plâns, iar trupul îi era rece ca gheața. Tremuram când l-am ridicat în brațe. Era flămând, înfometat și înghețat. Am fugit acasă, iar soacra mea a rămas fără cuvinte când m-a văzut intrând cu pruncul.
L-am alăptat alături de băiețelul meu, în timp ce lacrimile îmi curgeau pe obraz. Totuși, știam că trebuie să anunț autoritățile. Am sunat la poliție, iar serviciile sociale au venit și au preluat copilul. I-am trimis cu ei scutece, șervețele și biberoane cu lapte muls, sperând să nu-i lipsească nimic.
A doua zi, telefonul meu a sunat. La celălalt capăt, o voce gravă m-a întrebat:
— „Este Miruna? Dumneavoastră ați găsit bebelușul?”
— „Da.”
— „Trebuie să ne vedem astăzi, la ora patru. Notați adresa.”
Când am citit adresa, m-a trecut un fior rece. Era clădirea în care lucram.
Am început să-mi fac griji. De ce mă chemau? Eram oare în necaz pentru că l-am luat acasă? Sau urma să fiu concediată pentru că nu anunțasem imediat autoritățile?
La ora patru fix, un paznic m-a condus sus. Biroul în care am intrat mirosea a piele și lemn lustruit. În spatele unui birou masiv stătea un bărbat cărunt, cu o privire pătrunzătoare.
Nu s-a prezentat. Doar a spus scurt:
— „Stai jos.”
M-am așezat cu spatele drept, simțind cum îmi bate inima în gât. Nu știam cine este și ce dorește de la mine. M-a privit câteva clipe, apoi a spus cu o voce stinsă:
— „Fata mea a născut în secret. Nimeni nu a știut. Eu am aflat abia azi-noapte. Ea suferă de o boală psihică. Am crezut că s-a vindecat, dar…”
S-a oprit o clipă, a înghițit greu, apoi a continuat:
— „A abandonat copilul în drum spre terapie. V-am văzut pe camerele de supraveghere. L-ați luat în brațe, l-ați protejat. Nu ați fugit, nu l-ați ignorat. Vreau doar să vă mulțumesc.”
Am rămas fără cuvinte. Nu știam cum să reacționez. După câteva momente, am întrebat:
— „Și ce s-a întâmplat cu copilul acum?”
— „Este în grija autorităților. Dar vreau să fac totul legal, ca băiețelul să ajungă la cineva care îl iubește.”
Am simțit cum genunchii mi se înmoaie.
— „Adică…?”
— „Adică dumneavoastră. Ați vrea să îl creșteți?”
Am crezut că nu am auzit bine. M-a cuprins un val de emoții.
— „Domnule, am deja un copil mic acasă. Sunt singură. Curăț birouri. Nu am posibilități…”
— „Nu trebuie să vă faceți griji pentru bani. Mă ocup eu de tot. Vreau doar să-mi spuneți da.”
Am plecat de acolo cu pași grei, copleșită de gânduri. Când am ajuns acasă, soacra mea s-a uitat la mine speriată. I-am povestit totul, iar ea m-a întrebat:
— „Ce ai de gând să faci?”
— „Nu știu… doar gândul mă cutremură.”
În noaptea aceea, m-am așezat între cei doi copii – al meu și pruncul salvat – și am plâns. M-am gândit la soțul meu, la ce ar fi ales el. În adâncul sufletului știam răspunsul.
A doua zi, am luat telefonul și am sunat.
— „Vreau să-l cresc. Nu pentru bani, ci pentru că fiecare om merită o a doua șansă.”
Au urmat luni întregi de hârtii, anchete sociale și vizite oficiale. Au fost și zâmbete, primele gângureli, nopți albe în dublu, dar și dragoste dublă. Copilul, pe care l-am numit Andrei, s-a legat de noi ca o piesă lipsă dintr-un puzzle.
Într-o zi, la poartă a oprit un Mercedes negru. Din el a coborât tatăl biologic, împreună cu o femeie în vârstă – mama bărbatului cărunt.
— „Am vrut doar să vă cunoaștem. Faceți parte din familia noastră acum, Miruna.”
Au intrat în casă cu prăjituri, haine și jucării. M-au privit cu recunoștință. Femeia, cu ochii în lacrimi, mi-a spus:
— „Fiica mea nu mai poate avea grijă de el. Dar prin dumneavoastră, nepoțelul meu are o viață adevărată.”
Cu timpul, au început să ne viziteze tot mai des. Nu m-am mai simțit singură. Aveam acum două familii – una legată de trecut și alta născută din iubire și întâmplări neașteptate.
Un an mai târziu, la botezul lui Andrei, biserica era plină. Soacra mea ținea copilul, iar bărbatul cărunt îl ținea pe fiul meu. Ne-am privit unii pe alții și am zâmbit.
Când preotul a rostit „Amin”, am simțit că viața mea începe din nou – dar mai bogată și mai luminoasă. Pe drumul spre casă, soacra mea mi-a șoptit:
— „Nu știu dacă ai primit un înger sau ai fost tu unul. Dar ai schimbat totul.”
În acea zi, mi-am făcut o promisiune: să fiu pentru amândoi mama pe care soțul meu și-ar fi dorit-o pentru ei. Nu contează cât de greu va fi – important este că suntem împreună.
Am învățat că și din cele mai grele momente poate răsări lumină. Uneori viața te lovește, dar alteori îți oferă ocazia să vindeci nu doar propriile răni, ci și pe ale celor din jur.
Dacă povestea mea te-a emoționat, împărtășește-o mai departe. Poate va ajunge la cineva care are nevoie să afle că, după pierdere, există mereu speranță.
Parteneri
