Cei trei s-au apropiat încet, ca și cum fiecare pas ar fi cerut voie. Elvira nu a luat o farfurie, ci trei. Le-a umplut cu supă fierbinte, a așezat lângă fiecare câte o bucată de pâine și le-a împins ușor spre marginea tarabei.
— Stați aici, pe lădiță, să mâncați așezați, nu în picioare, le-a spus pe un ton calm, dar ferm.
Copiii s-au conformat. La început au mâncat în liniște. Apoi mai repede. Apoi cu o grabă care spunea totul despre zilele în care foamea fusese constantă. Elvira îi privea pe furiș, fără să-i cerceteze insistent — știa că uneori cea mai mare formă de ajutor este să nu transformi bunătatea într-un spectacol.
— Cum vă numiți? a întrebat ea, ștergând blatul cu o cârpă.
— Andrei.
— Matei.
— Radu.
Erau tripleți. Aveau nouă ani. Dormeau unde apucau: când prin gară, când într-un subsol abandonat. Tatăl dispăruse de mult. Mama murise. Sistemul îi preluase pentru o vreme, apoi îi pierduse din evidență.
Din ziua aceea, Elvira le-a pus deoparte, în fiecare seară, câte o porție. Uneori mai bogată, alteori mai modestă. Dacă nu avea supă, găsea măcar pâine cu ceva cald deasupra. Nu a spus nimănui. Nu a cerut nimic. Nici măcar recunoștință.
Lunile au trecut. Apoi anii.
Copiii au crescut. Au început să apară tot mai rar. Apoi deloc. Elvira a rămas la tarabă — cu spatele mai curbat, cu mâinile crăpate de muncă, cu aceeași inimă încăpățânată.
Într-o dimineață, piața s-a oprit.
Trei mașini joase, galbene, strălucitoare au intrat una după alta pe strada îngustă. Oamenii s-au întors mirați. Unii au scos telefoanele. Alții au râs neîncrezători.
Lamborghini.
Au frânat exact în fața tarabei.
Din ele au coborât trei bărbați îmbrăcați simplu — elegant, dar fără ostentație. S-au apropiat. Elvira i-a privit cu prudență. O viață întreagă înveți că lucrurile frumoase rar se opresc la tine.
Cel din mijloc a zâmbit.
— Mătușă… mai aveți ceva care nu se mai dă?
Polonicul i-a tremurat în mână.
— Andrei? a murmurat ea.
— Matei.
— Radu.
Au scos un plic. Apoi încă unul. Apoi o cheie.
— N-am uitat niciodată supa aceea, a spus unul dintre ei.
— Nici pâinea.
— Nici felul în care ne-ați spus să stăm jos.
I-au cumpărat taraba. I-au plătit chiria pe zece ani. Au montat o plăcuță mică, din lemn, cu o inscripție simplă:
„La Mătușa Elvira – aici nimeni nu pleacă flămând.”
Elvira a plâns puțin. Doar puțin. Pentru că zâmbetele ei, ca întotdeauna, nu zăboveau mult.
Dar în ziua aceea, întreaga piață a tăcut.
⸻
Notă: Acest text este o povestire de ficțiune. Orice asemănare cu persoane sau situații reale este pur întâmplătoare.