Oamenii au început să observe băiatul în cimitir încă de la începutul lunii mai. Părea să aibă în jur de zece ani, nu mai mult. În fiecare zi se întorcea la același mormânt. Se așeza pe pământ, lipit de piatra rece, și striga spre cer: „Ea e în viață! Nu e aici!”
Vizitatorii îl priveau cu milă. Toți aveau același gând: suferință profundă. Nu putea accepta pierderea. Mai devreme sau mai târziu, își va da seama că mama lui nu mai este.
Dar timpul a trecut. O săptămână, apoi încă una, și băiatul venea în continuare. Zi de zi, indiferent de vreme.
Îngrijitorul cimitirului începuse să nu mai suporte țipetele. Într-o zi, a sunat la poliție.
A sosit un ofițer tânăr. S-a apropiat calm de copil.
— Salut, i-a spus încet.
Băiatul a tresărit și s-a întors spre el. Avea chipul slăbit de plâns, dar în privire i se citea o maturitate tulburătoare.
— Știi cum poți afla dacă cineva respiră sub pământ? — a întrebat cu voce joasă.
Polițistul a rămas fără răspuns. „Nu sunt gânduri pe care ar trebui să le aibă un copil”, și-a spus în sinea lui.
— Mi-au spus că mama a adormit la volan, dar ea nu era niciodată obosită. Niciodată, a șoptit băiatul. Și nu m-au lăsat să-mi iau rămas-bun…
Ofițerul s-a uitat atent la mormânt. Pământul era încă proaspăt, netasat. Lângă el, o lopată sprijinită de piatra funerară.
— Cine ți-a spus asta? — a întrebat.
— Cei pentru care lucra. Un bărbat cu un inel gros de aur și o femeie care zâmbește mereu, chiar și când e furioasă.
— Le știi numele?
Băiatul le-a spus. Tonul lui serios l-a făcut pe polițist să nu uite acea conversație. A notat totul și a raportat mai departe.
A fost deschisă o anchetă. A ieșit la iveală că mama copilului, Ana, fusese contabilă într-o companie farmaceutică de mare anvergură.
Cu o săptămână înainte de presupusul accident, Ana dispăruse de la birou. Angajatorul a afirmat că era epuizată, apoi a anunțat că a decedat. Certificatul de deces fusese emis de medicul companiei.
La înmormântare, sicriul fusese sigilat. Nicio autopsie. Polițistul a cerut deshumarea. Când s-a deschis sicriul, s-a descoperit că era gol.
Cazul a fost preluat de autoritățile federale. Investigațiile au scos la iveală detalii neașteptate. Ana nu era doar contabilă. Ea adunase dovezi serioase împotriva conducerii companiei — documente, înregistrări, transferuri bancare, scheme contabile. Se pregătea să le predea procurorilor. Dar cineva din interior a aflat.
Răsturnarea de situație a venit curând — una pe care nici măcar fiul ei nu o cunoștea.
Ana nu murise în niciun accident. Moartea ei fusese pusă în scenă, la inițiativa poliției.
În ziua în care s-a prezentat la secție cu probele, autoritățile aveau deja în desfășurare alte anchete legate de companie. Pentru a-i proteja identitatea și pentru a nu alerta conducerea firmei, s-a luat o decizie radicală: Ana a fost inclusă în programul de protecție a martorilor. Moartea i-a fost înscenată, iar sicriul a fost lăsat gol.
Toate dovezile pe care le-a adus au ajuns în instanță. Însă fiul ei nu a fost informat despre nimic, pentru a nu compromite misiunea. El știa doar ceea ce simțea: că mama lui era în viață.
Și avea dreptate.
La trei luni după încheierea procesului, când vinovații fuseseră deja arestați, Ana s-a întors. A apărut la ușa vechii lor case.
— Mami? — a rostit băiatul, uimit.
Ana s-a aplecat, l-a cuprins în brațe și a spus:
— Am fost mereu cu tine, puiule. Dar trebuia să te protejez.
Vecinii au ieșit în stradă. Un copil care plânsese luni întregi la un mormânt gol fusese, de fapt, singurul care spusese adevărul. Mama lui trăia.
Polițistul care declanșase ancheta a fost avansat. Curajul copilului a fost apreciat în presă, iar compania farmaceutică a fost închisă definitiv.
Ana și fiul ei au primit o nouă identitate și o viață complet nouă. Însă casa veche a rămas acolo, martor tăcut al unei povești uluitoare, care a început cu un strigăt sincer, lângă o piatră funerară sub care nu se afla nimeni.
Parteneri
