Apelul telefonic către secția de poliție s-a întrerupt la fel de brusc cum începuse.
„Ajutați-mă, părinții mei, ei…”
Vocea băiatului s-a oprit brusc, iar în receptor s-a auzit o altă voce:
„Cu cine vorbești? Dă-mi telefonul!”
A urmat o liniște completă.
Ofițerul de serviciu a schimbat o privire scurtă cu colega sa și, conform procedurilor, au decis să verifice situația, chiar dacă apelul ar fi putut fi o greșeală. Intonația copilului, frica stăpânită și tremurul din glas, le-au stârnit însă o neliniște puternică.
Mașina de patrulare s-a apropiat încet de o casă cu două etaje, aflată într-un cartier liniștit. La exterior, totul părea perfect: gazonul era tuns impecabil, florile din fața casei bine îngrijite, iar ușa principală era încuiată.
În interior, însă, domnea o liniște ciudată.
Polițiștii au bătut la ușă, iar după câteva secunde, în prag a apărut un băiețel de aproximativ șapte ani, cu păr închis la culoare, haine curate și o privire gravă.
„Tu ai sunat la noi?” l-a întrebat ofițerul.
Copilul a dat din cap afirmativ, a făcut un pas înapoi și i-a lăsat să intre. Cu o mișcare timidă, a arătat spre holul care ducea la o ușă întredeschisă.
„Părinții mei… sunt acolo.”
„Ce s-a întâmplat? Mama și tata sunt bine?”
Băiatul a rămas lipit de perete, fără să răspundă, privind fix spre ușa indicată.
Polițistul bărbat s-a apropiat încet de cameră, în timp ce colega lui a rămas lângă copil, pregătită să-l ducă într-un loc sigur.
Când ușa a fost împinsă ușor, imaginea din interior le-a tăiat răsuflarea. Pe podea se aflau un bărbat și o femeie — părinții copilului — cu mâinile strânse în bride de plastic și gurile acoperite cu bandă adezivă. Ochii lor erau plini de groază. Deasupra lor, un bărbat îmbrăcat într-un hanorac negru, cu gluga trasă pe cap, ținea în mână un cuțit care strălucea în penumbra camerei.
Atacatorul a încremenit în momentul în care l-a zărit pe polițist, lama tremurând ușor, în timp ce strângea mai tare mânerul. Surprins de rapiditatea intervenției, nu a reacționat imediat.
„Poliția! Aruncă arma!” a strigat ofițerul, scoțând arma de serviciu.
Colega lui se afla lângă băiat, ținându-l ușor de umăr pentru a-l liniști.
„Stai locului!”
Tensiunea a durat doar câteva secunde, care au părut o veșnicie. În cele din urmă, bărbatul a oftat, iar cuțitul i-a alunecat din mână și a căzut pe podea cu un zgomot surd.
După ce a fost imobilizat, atacatorul a fost scos din casă în cătușe, iar polițiștii i-au eliberat cu grijă pe părinții băiatului.
Mama și-a strâns fiul într-o îmbrățișare puternică, plină de emoție, fără să-i mai dea drumul.
„Ești foarte curajos. Dacă nu ar fi fost apelul tău, totul s-ar fi putut termina altfel”, i-a spus unul dintre polițiști.
Abia atunci au realizat că atacatorul nu încercase să-l atingă pe copil, considerându-l prea mic pentru a reprezenta o amenințare.
Aceasta s-a dovedit a fi greșeala lui fatală.
Parteneri
