La 19 ani, aveam grijă de un băiețel. Mama lui, Mirela, era incredibil de frumoasă și pleca de acasă la ora 19:00, întorcându-se înainte de miezul nopții.
Într-o seară, nu s-a mai întors. Am început să mă îngrijorez, pentru că nu răspundea la telefon. La ora 3 dimineața am aprins televizorul și am rămas încremenită. Era pe știri, dată dispărută.
Pe ecran a fost arătată fotografia ei—aceeași pe care o aveam în holul casei lor—și s-a menționat că fusese văzută ultima dată părăsind o gală caritabilă. Mâinile mi-au început să tremure. Am verificat de două ori toate încuietorile și am aruncat priviri pe la ferestre. Băiețelul, Dorian, dormea adânc sus, strângând în brațe girafa de pluș pe care o lua peste tot.
Nu știam ce să fac. O cunoșteam doar de câteva săptămâni. Mirela avea un aer rafinat, misterios, mereu îmbrăcată impecabil, cu un parfum scump și miros de trandafiri proaspeți. Nu-mi spunea niciodată unde mergea seara, iar eu nu întrebam.
Am sunat-o din nou, deși știam că nu are rost. Mesageria vocală prelua apelul. I-am lăsat un mesaj tremurat, spunând că sunt încă în casă și că Dorian este în siguranță. Nu știam dacă să sun poliția sau să mai aștept. O parte din mine spera că era doar o neînțelegere, dar în adâncul sufletului știam că ceva nu era în regulă.
A doua zi dimineață, tot nu aveam niciun semn de la ea. I-am pregătit micul dejun lui Dorian și am încercat să mă comport normal, însă inima îmi bătea nebunește. Pe la ora 9, cineva a bătut la ușă. Am tresărit. Doi polițiști erau în fața casei.
M-au întrebat dacă sunt bona, am dat din cap, iar ei au intrat. S-au uitat în jur, au pus câteva întrebări, apoi mi-au spus cu blândețe că trebuie să-l ia pe Dorian pentru moment, deoarece mama lui este oficial dispărută. I-am făcut un mic bagaj și i-am dat girafa lui preferată. M-a îmbrățișat strâns înainte să plece, fără să înțeleagă exact ce se întâmpla.
Am rămas pe canapea, privind locul unde Mirela obișnuia să-și arunce cheile. Totul părea greșit.
Zile întregi nu am putut dormi. Îmi reaminteam fiecare moment, căutând un indiciu sau un semn, dar nu era nimic. Nicio avertizare.
Aproximativ o săptămână mai târziu, am primit un apel de la un număr necunoscut.
— Cami? a întrebat o voce de femeie, grăbită, dar blândă.
— Da, am răspuns, alertă.
— Sunt Mirela, a șoptit ea.
Genunchii mi-au cedat și m-am prăbușit pe podea.
— Doamne… Unde ești? Ești bine?
— Nu pot vorbi mult. Aveam nevoie să aud o voce cunoscută. Ascultă, ei cred că sunt altcineva. Ai grijă de Dorian, te rog, dacă mi se întâmplă ceva.
— Ce înseamnă asta? Poliția—
— Nu pot avea încredere în toată lumea, a spus ea… și apoi convorbirea s-a întrerupt.
Am rămas cu telefonul în mână, întrebându-mă dacă totul fusese real. Am încercat să o sun înapoi, dar nu era posibil. Numărul era blocat.
Poliția a spus că apelul putea fi fals, că uneori unii profită de astfel de situații. Dar eu știam că era ea. Vocea ei avea ceva ce aș fi recunoscut oriunde.
Au mai trecut câteva săptămâni. Dorian fusese dat în plasament temporar, iar eu îl vizitam la fiecare câteva zile. Întotdeauna mă întreba:
— Unde e mami?
Și niciodată nu aveam un răspuns bun.
Apoi, într-o zi, am primit o scrisoare fără expeditor, doar cu numele meu scris cu un scris caligrafic frumos.
Înăuntru era o fotografie: Mirela pe o bancă, lângă un lac mic. Arăta obosită, mai matură, dar era ea. În spatele ei, un bărbat necunoscut. Pe spatele pozei era scris un singur rând:
„Ai încredere în cel care aduce jurnalul.”
Nu știam despre ce jurnal era vorba.
În acea noapte, am căutat din nou prin casă. Mirela nu se întorsese, iar casa fusese sigilată, însă eu mai aveam cheia de rezervă pe care mi-o dăduse.
În dulapul ei, într-o poșetă veche, am găsit jurnalul. Era din piele, cu pagini îngălbenite, scrise cu un scris elegant. Pe măsură ce îl răsfoiam, bucăți din viața ei se legau: fusese căsătorită cu un bărbat pe nume Ilie—tatăl lui Dorian—despre care nu vorbea niciodată. Potrivit jurnalului, el avea legături cu crima organizată. Mirela fugise după ce văzuse ceva ce nu trebuia. Și-a schimbat numele, s-a mutat în alt oraș și a început o viață de la zero.
Însă Ilie o găsise. Gala caritabilă fusese o capcană, iar cineva în care avea încredere îl informase. Ultima frază din jurnal spunea:
„Dacă dispar, e pentru că Ilie m-a găsit.”
Am știut că nu pot păstra jurnalul pentru mine. L-am dus la detectivul care se ocupa de caz. La început era sceptic, dar după ce a citit câteva pagini, expresia i s-a schimbat. Ancheta a fost redeschisă, Ilie devenind principalul suspect.
Au trecut două luni fără vești. Apoi, Mirela a apărut într-o secție de poliție din alt județ. Slăbită, cu vânătăi, dar în viață. Făcuse o evadare dintr-o cabană izolată în pădure unde Ilie o ținuse. Când s-a reunit cu Dorian, am fost acolo. S-a aruncat în brațele lui, plângând și râzând în același timp. Eu am stat în spate, cu lacrimi pe obraji.
M-a strâns tare și mi-a șoptit:
— Tu m-ai salvat.
Nu am știut ce să spun. Doar am strâns-o la rândul meu.
Au trecut luni. Mirela a depus mărturie în instanță. Ilie a fost arestat pentru răpire, tentativă de omor și alte acuzații. Jurnalul a fost o piesă esențială în anchetă. Trădarea venise din partea așa-zisei „prietene celei mai bune” a Mirelei.
Mirela s-a mutat într-un alt oraș, dorind să o ia de la capăt într-un loc sigur. Înainte să plece, m-a întrebat:
— Ai vrea să vii cu noi?
Am încremenit.
— Ai fost acolo pentru Dorian mai mult decât oricine. Are nevoie de tine. Și sincer, și eu la fel.
După multă gândire și o discuție lungă cu mama, am spus da. Ne-am mutat într-un oraș liniștit, la malul mării. Mirela a deschis o cafenea artistică, iar eu m-am înscris la un colegiu comunitar.
Dorian a început școala, și-a făcut prieteni și s-a înscris la fotbal. Viața a devenit, încet-încet, liniștită.
Într-o după-amiază, Mirela mi-a dat un cadou: un jurnal nou.
— E pentru tine, a zâmbit ea. Să-ți scrii povestea.
La început, nu știam ce să scriu, dar cu timpul, cuvintele au început să curgă. Am scris despre acea noapte, despre frică, curaj și momentele care ne-au schimbat pe toți. Despre încredere și despre cum cei care par străini pot deveni familia adevărată.
Privind înapoi, realizez cât de ușor e să nu vezi semnele. Mirela mereu se uita peste umăr, mereu încuia ușa de două ori. Nu era paranoică. Era vânată. Și a luptat cu toată puterea să-și protejeze fiul.
Lecția acestei povești este că niciodată nu știi ce poartă cineva în spatele unui zâmbet. Dar când ești acolo pentru cineva în cea mai grea clipă, s-ar putea să devii lumina de care avea nevoie pentru a găsi drumul înapoi.
Dacă citești aceasta și simți că lumea ți s-a întors cu susul în jos, nu renunța. Uneori, cei care par pierduți așteaptă doar să fie găsiți. Și să faci ceea ce este corect, chiar dacă este greu, poate aduce înapoi mai mult bine decât ți-ai fi imaginat.
Mulțumesc că ai citit. Dacă povestea te-a emoționat, trimite-o cuiva care are nevoie de un memento că speranța există și că oamenii buni încă există.
Parteneri
