Ana privea ferestrele apartamentului său. Lumina era aprinsă, iar Adrian o aștepta, cu masa pregătită. Totuși, în adâncul sufletului, știa: nu se poate întoarce. Nu astăzi. Poate niciodată.
Apartamentul Catei era mic, dar primitor — mirosul blând de ceai de vanilie și lumina caldă a veiozei îl făceau un refugiu. Cata, o blondă energică, cu bretonul mereu ciufulit, i-a pus Anei o cană de ceai și o farfurie cu brânzoaice.
— Povestește, i-a spus, așezându-se vizavi.
Ana a sorbit încet din cană, încercând să-și adune gândurile.
— Adrian mi-a luat cardul de salariu. A zis că mi-l înapoiază doar dacă devin o „soție normală” — să gătesc, să fac curat, să stau acasă. A cheltuit chiar și banii mei pe motocicleta lui.
Cata a exclamat:
— Adică el decide cum trebuie să trăiești? Asta nu e normal, Ana!
— Știu, a zâmbit amar Ana. L-am blocat deja. Și… am sunat un avocat. Mâine am consultație pentru divorț.
Cata a rămas cu ochii mari.
— Serios? Te-ai hotărât?
— Da. Nu mai pot trăi așa. El vrea să fiu umbra lui. Eu vreau doar să fiu eu.
Telefonul Anei a vibrat. Adrian. Ea i-a arătat ecranul Catei.
— Nu răspunde, a sfătuit-o prietena.
Ana a clătinat din cap.
— Dacă nu răspund, poate veni aici. Știe unde locuiești.
A apăsat pe ecran.
— Ce vrei, Adrian?
— Unde ești? — vocea lui era plină de furie. — Te aștept de trei ore! Unde e cina mea?
— Nu vin, i-a răspuns calm. Și nici mâine. Divorțez.
— Ce?! Nu îndrăznești! Tu ești soția mea, Ana! Trebuie să fii cu mine!
— Nu datorez nimănui nimic. Ai trecut toate limitele. Cardul e blocat. Iar dacă încerci să mă urmărești, merg la poliție.
— Poliție? a râs disprețuitor. Cine te va crede? Ești doar o isterică ce a fugit de acasă!
— Vom vedea, a spus Ana rece, și a închis.
Cata o privea cu uimire.
— Ești o tigroaică! Dar dacă vine aici?
— Atunci chemăm poliția. Am înregistrat convorbirea și am trimis-o avocatului, a spus Ana liniștită.
•
Cu o zi înainte, viața Anei se răsturnase complet. Soțul pe care îl iubise cândva devenise un străin care îi controla banii, timpul și libertatea.
„Unde e cardul meu, Adrian?”, îl întrebase ea, pătrunzând în bucătărie. El stătea la masă, cu telefonul în mână, și a ridicat privirea, zâmbind ironic.
— Cardul? Te referi la cel cu care îți cumperi hainele tale nesfârșite?
Ana și-a încleștat pumnii. Muncea ca analist financiar într-o companie IT, câștiga mai mult decât el și niciodată nu risipise bani. Adrian, în schimb, cheltuia fără măsură pe „jucăriile” lui.
— Nu te preface. L-am lăsat în portofel și acum nu mai e acolo. Unde e?
El s-a ridicat încet, cu o voce scăzută, dar plină de amenințare:
— Îl am eu. Și nu ți-l dau până nu începi să te comporți cum trebuie.
Ana a rămas pe loc, simțind cum îi îngheață sângele. Cardul era libertatea ei.
— Cum trebuie? Sunt banii mei, Adrian. Înapoiază-mi cardul.
— Ai tăi? Suntem o familie! Totul e comun! Iar eu, ca bărbatul casei, decid cum se administrează bugetul.
— „Bărbatul casei”? — a ridicat vocea Ana. — Lucrez la fel de mult ca tine! Nu sunt servitoarea ta!
— Și ce faci tu pentru casă? vii târziu, nu gătești, nu faci curat! Ce soție ești?
Ana a simțit cum îi urcă furia.
— Dacă vrei o servitoare, angajează una. Eu nu îți datorez nimic. Înapoiază-mi cardul.
— Nu. Și nici să nu te gândești să suni la bancă. Am cheltuit deja puțin… pentru combustibil și o cască nouă.
— Ai cheltuit banii mei? Fără acordul meu? Asta e furt, Adrian!
— Furt? — a râs rece. — Ești soția mea. Tot ce e al tău e al meu. Ai uitat ce-ai promis la starea civilă?
Ana l-a privit drept în ochi. În ei nu mai era iubire, doar putere și dispreț.
— Dă-mi telefonul, a spus calm.
— Și dacă nu ți-l dau? Vei fugi să te plângi la poliție?
Ana a zâmbit brusc, cu o liniște neașteptată.
— Vrei cină? Voi pregăti.
Adrian a rămas surprins, apoi a zâmbit satisfăcut.
— Așa da. Poate în sfârșit înțelegi cum trebuie să se poarte o soție normală.
Ana s-a îndreptat spre frigider. Era aproape gol — câteva iaurturi, o bucată de brânză, niște colțunași congelați.
— Colțunași? a protestat el. — Asta e cina?
— E tot ce avem. Dacă vrei altceva, dă-mi bani pentru cumpărături.
Adrian a pufnit, dar i-a întins niște bani din buzunar.
— Ia. Și să nu întârzii. Te urmăresc.
Ana a luat banii, și-a pus paltonul și a ieșit. Abia în lift a început să respire cu adevărat. Cu mâinile tremurânde, a format numărul băncii.
— Bună ziua, vreau să blochez cardul și să solicit unul nou, a spus.
Câteva minute mai târziu, cardul era blocat. Noul card urma să sosească în trei zile.
Când a ieșit pe stradă, aerul rece i-a lovit fața, dar în suflet simțea doar căldură. A sunat-o pe Cata.
— Pot dormi la tine? Am… probleme.
— Desigur! Ce s-a întâmplat?
— Ajung într-o oră. Îți povestesc totul.
•
A doua zi, la prima oră, telefonul Anei a sunat. Era șeful ei, Pavel Sergheevici.
— Ana, avem o situație, i-a spus cu voce gravă. Soțul dumneavoastră e la birou. Face scandal. Spune că e o problemă de familie.
— Este acolo? a întrebat ea, uluită.
— Da. Nu pleacă. Vă rog să veniți, altfel chem poliția.
O oră mai târziu, Ana a intrat în clădire. Adrian o aștepta la recepție, roșu la față. Când a văzut-o, s-a ridicat brusc.
— În sfârșit! Ce faci, Ana? Ai fugit de acasă?
— Nu aici, l-a oprit ea, indicând ușa unei săli de ședințe. — Haide.
Înăuntru, Ana l-a privit drept.
— De ce ai venit? Vrei să mă concedieze?
— Am fost îngrijorat! Nu răspunzi, nu vii acasă!
— Îngrijorat? Sau nervos că nu mă mai controlezi?
— Ești soția mea! Trebuie să fii acasă!
— Căsătoria noastră s-a terminat, Adrian. Azi depun cererea de divorț. Și dacă mai vii aici sau la Cata, depun plângere pentru amenințări.
Fața lui s-a înroșit.
— Crezi că te las? Nu ești nimic fără mine!
Ana l-a privit în tăcere, apoi a zâmbit ușor.
— Tocmai încep să descopăr cine sunt. Și fără tine mă voi descurca perfect.
A deschis ușa.
— Pleacă. Și nu te mai întoarce.
Adrian a rămas o clipă nemișcat, apoi a trântit ușa și a plecat. Ana știa că nu e sfârșitul. Dar simțea, pentru prima dată, puterea propriei libertăți.
•
O săptămână mai târziu, Ana era în cabinetul avocatului. Cererea de divorț era depusă, iar în geantă avea noul card de salariu. Adrian încă o suna — uneori amenința, alteori implora. Dar ea nu mai răspundea. În cutia poștală găsise un bilețel: „O să regreți”. În loc de teamă, simțea hotărâre.
Seara, în apartamentul mic pe care îl închiriase cu ajutorul Catei, Ana a deschis laptopul. Pe ecran era un bilet de avion — Portugalia, destinația visurilor ei. Un bilet. Doar pentru ea.
A zâmbit, privind apusul prin fereastră. Pentru prima dată după ani, se simțea liberă. Și libertatea aceasta merita orice preț.
Parteneri
