Sunetul acela monoton, rar și apăsător, domina încăperea. Semăna cu bătaia unei inimi artificiale, rece, lipsită de răbdare. Mi-am mișcat capul cu efort și am zărit o perdea verde, un pat liber lângă mine și o fereastră murdară, prin care intra o fâșie subțire de lumină.
O asistentă s-a apropiat când a observat că sunt trează.
— Doamnă Maria, mă auziți?
Am reușit doar să clipesc.
După un timp, a venit medicul. Avea peste patruzeci de ani, privirea obosită, dar fermă. Mi-a explicat calm situația: un accident vascular minor, tensiune ridicată și un noroc neașteptat că cineva a fost martor când m-am prăbușit.
Apoi m-a întrebat dacă dorește să-l contacteze pe fiul meu.
Am închis ochii.
— L-ați sunat deja, nu-i așa?
A oftat. Răspunsul era evident.
Când mi-a redat exact ce spusese Radu, nu am plâns. Nu atunci. Lacrimile parcă se opriseră definitiv. Ceva dureros cedase, dar în locul lui se așezase o liniște stranie.
Zilele care au urmat le-am petrecut întinsă în pat, gândind fără grabă, cu o claritate pe care nu o mai simțisem de mult. Mi-au revenit în minte toate momentele în care îi lăsam banii de taxe în plic, nopțile lungi în care fierbeam oase până dimineața, explicațiile lui repetate și lipsa lui constantă.
În a patra zi, a apărut. Avea un buchet ieftin și ținea telefonul în mână.
— Mamă, am fost ocupat…
L-am privit fără să-l opresc. Vorbele lui curgeau, dar nu mai ajungeau la mine.
După ce a plecat, am cerut un pix și o coală de hârtie. L-am chemat apoi pe notarul pe care îl cunoșteam de mulți ani, același care mă ajutase după moartea soțului meu. A venit seara, fără zgomot.
Nu a fost nici ceartă, nici reproș. Doar câteva documente schimbate, atât.
La externare, cartierul era neschimbat. Mirosuri de mâncare, copii zgomotoși, vecini care salutau din cap. După două săptămâni, am ridicat din nou oblonul ciorbăriei. Oamenii au revenit. Unii mi-au strâns mâna, alții au lăsat câțiva lei în plus pe tejghea.
Radu a aflat adevărul abia după o lună.
A venit furios, cu fața congestionată.
— Mamă, nu ai dreptul să-mi faci asta!
L-am privit calm.
— Ba da. Și am făcut-o.
Casa, afacerea, economiile — toate fuseseră direcționate către o mică fundație locală, dedicată copiilor care muncesc și își doresc să învețe. Copii care nu uită de unde au pornit.
A trântit ușa la plecare. Nu s-a mai întors.
În seara aceea, am stat pe un scaun mic, la intrarea ciorbăriei, cu o cană de ceai cald în mâini. Trupul mă durea, dar sufletul era liniștit.
La 72 de ani, am înțeles un adevăr simplu: dragostea nu se transmite prin sânge, ci prin fapte.
Și pentru prima dată după mult timp, am adormit fără teamă de ziua următoare.
⸻
Notă: Textul de mai sus este o rescriere narativă originală a unei povești cu caracter ficționalizat, realizată exclusiv în scop editorial și literar. Orice asemănare cu persoane reale este întâmplătoare.