Am rămas nemișcat când am observat un buchet mic de flori, aproape uscate, așezat pe preșul din fața ușii.
Nu mai primisem flori de foarte mult timp.
Copiii mei sunt plecați în Spania.
Vecinii abia dacă schimbă un salut.
Nu prea avea cine.
Florile erau legate cu o sfoară subțire, de piață.
Fără bilet.
Doar câteva garoafe albe și o rămurică de busuioc.
Am închis ușa încet și m-am sprijinit de perete.
Inima îmi bătea neregulat, ca atunci când auzi un zgomot pe întuneric și nu știi cine l-a făcut.
Mi-am spus că e o întâmplare.
Poate cineva a greșit adresa.
Poate e un gest de la biserică.
Dar în seara următoare, când m-am întors acasă după control, pe aragaz mă aștepta o oală mică, cu mâncare caldă.
Ciorbă de legume.
Exact cum făcea soția mea, Dumnezeu s-o odihnească.
Nimic nu fusese forțat.
Ușa era încuiată.
Cheia… o aveam tot în buzunar.
M-am așezat pe scaun și am simțit cum îmi slăbesc picioarele.
În noaptea aceea n-am dormit deloc.
Mi-am amintit de spital.
De vocea calmă.
De felul în care îmi rostea numele.
De mâna care îmi potrivea pătura fără grabă.
„Nu-ți pierde speranța. Sunt aici.”
Dimineața am coborât la administrația blocului.
Am întrebat femeia de serviciu dacă a văzut pe cineva intrând.
— Un bărbat? Nu, mi-a spus. O femeie mai în vârstă, poate. Vine din când în când. Lasă ceva și pleacă.
Mi s-a strâns gâtul.
Am mers apoi la spital.
Nu să reclam.
Nu să fac scandal.
Ci să înțeleg.
Am cerut să vorbesc cu cineva.
O asistentă tânără m-a privit câteva secunde, apoi a spus încet:
— Domnule… sunt lucruri care nu apar în registre.
A oftat.
— În salonul dumneavoastră a murit un asistent, acum șapte ani. Noaptea. De inimă. Singur. De atunci… unii pacienți spun că nu se mai simt chiar singuri.
Am râs scurt. Un râs gol.
— Nu cred în povești, am spus.
Ea mi-a zâmbit blând.
— Nici eu. Dar cred că cei care pleacă împăcați nu dispar de tot.
Am ieșit în curtea spitalului și m-am așezat pe o bancă.
Soarele de toamnă încălzea timid.
În seara aceea, acasă, m-a așteptat un bilet.
Simplu.
Scris cu pix albastru, cu litere ușor tremurate.
„Ai grijă de tine. Încă nu e timpul.”
Atât.
Nu mi-a fost frică.
Doar o liniște ciudată, ca atunci când știi că cineva veghează, chiar dacă nu-l vezi.
În următoarele săptămâni, m-am pus pe picioare.
Am început să ies din casă.
Să merg la piață.
Să vorbesc cu oamenii.
Le spuneam „bună ziua”.
Și, surprinzător, îmi răspundeau.
Copiii au început să mă sune mai des.
Le-am spus că sunt bine.
Nu le-am spus tot.
Încă nu.
Într-o duminică, la biserică, preotul a vorbit despre oamenii care devin „mâini pentru alții”.
Despre ajutorul care nu cere nimic în schimb.
Am simțit că mi se adresează mie.
În seara aceea, în bucătăria goală, am spus pentru prima dată cu voce tare:
— Mulțumesc.
Nu mi-a răspuns nimeni.
Dar perdeaua s-a mișcat ușor, deși geamul era închis.
De atunci n-am mai găsit flori.
Nici mâncare.
Nici bilete.
Dar nu mă mai simt singur.
Pentru că am învățat ceva în acele două săptămâni de spital și în lunile care au urmat:
uneori, când oamenii lipsesc, rămâne omenia.
Și ea nu pleacă niciodată cu adevărat.
⸻
Notă: Această poveste este inspirată din situații și trăiri umane, fiind ficționalizată în scop creativ. Numele, personajele și detaliile au fost modificate pentru a proteja intimitatea. Orice asemănare cu persoane reale sau evenimente reale este întâmplătoare. Textul este oferit ca lucrare de ficțiune, iar opiniile aparțin personajelor.