Am gătit cât pentru un frigider plin, dar de fiecare dată când ajungeam acasă era gol. Într-o zi m-am întors mai devreme și am aflat unde dispărea toată mâncarea
Întotdeauna mi-a făcut plăcere să gătesc. Ani la rând, am umplut frigiderul cu mâncare pregătită acasă pentru familia noastră. Cei doi copii ai noștri au crescut cu mese calde, făcute cu grijă și afecțiune. Cu timpul, au devenit adulți, și-au construit propriile vieți, iar în casă am rămas doar eu și Radu.
Totuși, de fiecare dată când mă întorceam acasă, aveam impresia că frigiderul fusese golit complet. Fiecare caserolă, fiecare fel de mâncare pregătit cu atenție dispărea fără urmă.
La început, am presupus că Radu mănâncă mai mult decât de obicei. Mi-am spus că, probabil, îi este foame. Dar realitatea avea să se dovedească cu totul alta.
Într-o seară, epuizată după o zi lungă la spital, l-am întrebat direct:
— „Unde ajunge toată mâncarea?”
El a ridicat din umeri, aparent indiferent.
— „Am fost foarte flămând,” mi-a răspuns.
Situația s-a repetat. Eu găteam, mâncarea dispărea, iar explicațiile lui deveneau tot mai vagi. După ture de 12 ore la spital, nu mai aveam energia necesară pentru confruntări.
Până într-o zi. Nu mă simțeam bine și am decis să plec mai devreme de la serviciu. Când am ajuns pe strada noastră, am auzit muzică puternică venind din casă. Un sentiment de neliniște m-a cuprins imediat.
Am intrat și, ajunsă în bucătărie, am rămas pe loc. În acel moment am înțeles exact unde dispărea toată mâncarea.
Muzica era dată la maximum, dar vocea mea a acoperit totul:
— „Ce faci aici, Radu?” am strigat, fără să-mi pot stăpâni furia.
El s-a întors brusc, surprins. Avea în mână o farfurie plină, iar în sufragerie se aflau patru tineri pe care nu îi cunoșteam. Râdeau, mâncau și ciocneau pahare.
Pe masă erau toate vasele mele: caserolele din frigider, tăvile cu friptură, sarmalele și prăjiturile pregătite pentru weekend. Totul era expus ca la o petrecere.
Am simțit cum furia îmi urcă în piept.
— „Deci asta făceai cu mâncarea?” am spus, cu vocea tremurândă.
Radu a încercat să pară relaxat.
— „Nu te supăra, sunt doar niște prieteni. Mai trec pe la mine din când în când.”
— „Din când în când?” am repetat. „Asta se întâmplă de luni de zile. Eu muncesc câte 12 ore pe zi, ajung acasă obosită, iar tu organizezi petreceri cu mâncarea gătită de mine?”
Unul dintre tineri s-a ridicat stânjenit.
— „Ne pare rău, nu am știut,” a spus el încet.
Au plecat rapid, lăsându-l pe Radu singur, în tăcere.
Am tras aer adânc în piept, am deschis frigiderul — era gol, ca de fiecare dată — apoi l-am privit drept în ochi.
— „Știi ceva, Radu? Ți-am gătit toată viața. Ți-am oferit timp, grijă și liniște. Iar tu ai profitat de toate acestea.”
M-am dus în dormitor, am luat o geantă și câteva haine. Înainte să ies pe ușă, i-am spus calm:
— „Îți poți chema prietenii și mâine, dacă vrei. Dar să știi că, de acum înainte, nu mai are cine să gătească pentru tine.”
Nu a spus nimic.
Am ieșit în noapte cu un sentiment neașteptat de liniște. În sfârșit, am realizat că nu pierdusem doar mâncarea din frigider, ci ani întregi oferindu-mi energia unui om care nu știa să aprecieze.
⸻
Notă finală
Uneori, nu este nevoie de explicații sau de ridicarea vocii pentru a pune capăt unei situații nedrepte. Plecarea poate fi cea mai clară decizie, iar tăcerea care urmează devine, adesea, cel mai puternic răspuns.