Destinul are uneori un mod ciudat de a ne surprinde, de a ne schimba viața în momente în care nu ne așteptăm deloc. Încă îmi amintesc clar acea zi mohorâtă de octombrie, când mă întorceam dintr-un sat apropiat, de la piață. Autobuzele erau rare, așa că nu aveam de ales decât să merg pe jos, bombănind în gând din cauza drumului denivelat și a celor două sacoșe grele cu cartofi pe care le căram cu greu.
Aveam patruzeci și doi de ani și trăiam singură. Singura companie constantă era motanul meu, Barsik, o creatură rotunjoară și leneșă, care semăna mai degrabă cu o pernă pufoasă decât cu un animal de companie. După divorț, viața sentimentală se oprise în loc, iar legătura cu copiii fusese mereu doar o speranță. Mă angajasem la biblioteca din sat, iar serile le petreceam tricotând sau uitându-mă la seriale. O viață simplă, liniștită, dar fără prea mari surprize.
În acea zi, în timp ce îmi făceam curaj să duc sacoșele până acasă, am zărit ceva neașteptat. Sub un stejar bătrân, pe marginea drumului, stătea o siluetă mică, îmbrăcată într-o jachetă subțire, cu genunchii strânși în brațe. Inițial am crezut că mi se pare – cine ar lăsa un copil singur pe marginea drumului, între sate, pe o vreme atât de rece?
— Fetițo, a cui ești? — am strigat, apropiindu-mă cu grijă.
Copila și-a ridicat ușor capul. Avea fața palidă și ochii mari, speriați. Nu a răspuns, ci doar s-a strâns și mai tare în haina ei subțire.
— Te-ai pierdut? Unde îți sunt părinții?
Nu a spus nimic. Buzele ei tremurau, iar mâinile îi erau roșii de frig.
— Doamne, ești înghețată! — am spus, lăsând sacoșele jos și așezându-mă lângă ea. — Eu sunt Tatiana Ivanovna. Tu cum te numești?
— S-Sonia, — a șoptit, abia auzit.
— Sonia, vrei să vii cu mine acasă? Am ceai cald, o pătură groasă și apoi poate aflăm de unde ești.
A dat încet din cap. Am luat o sacoșă într-o mână, iar cu cealaltă i-am prins palma mică și rece. Am pornit spre casă, eu gâfâind sub greutatea cumpărăturilor, ea șchiopătând lângă mine, cu pași mici, dar hotărâți.
Ajunse acasă, am învelit-o imediat într-o pătură moale, am aprins caloriferul electric și am pus ibricul pe foc. Barsik, care de obicei era indiferent față de musafiri, a sărit direct în brațele Soniei și a început să toarcă cu un sunet puternic, ca un motor vechi.
— Uite, i-ai plăcut, — am spus zâmbind, în timp ce scoteam niște biscuiți. — Nu e genul care se atașează ușor, dar pare că te-a acceptat din prima.
Sonia l-a mângâiat cu gesturi ezitante, dar am observat cum umerii ei se relaxau puțin câte puțin.
— Câți ani ai, Sonia?
— Cinci… cred.
— Știi cum te cheamă de familie? Sau unde locuiești?
A clătinat din cap, cu privirea în pământ. Am simțit un gol în stomac. Era evident că ceva nu era în regulă.
În seara aceea, i-am pregătit o supă caldă și i-am dat din plăcintele pe care le aveam deja gătite. Am culcat-o în patul meu, iar eu am dormit pe canapea. N-am închis un ochi. Am sunat la poliție, la primării din satele apropiate, dar nimeni nu raportase dispariția vreunui copil.
Timpul a trecut. O săptămână, apoi două. Sonia a început treptat să se simtă în siguranță. Zâmbea mai des, se juca, iar seara, când îi citeam povești, mă asculta cu ochii mari și curioși. Dar despre cum ajunsese acolo, pe marginea drumului, nu își amintea. Sau poate nu voia să își amintească.
La o nouă vizită a inspectorului pentru protecția copilului, acesta a ridicat neputincios din umeri. Nu existau informații. Atunci am înțeles că trebuia să iau o decizie. Să o las la un orfelinat? Gândul mă îngrozea.
— Sonia, — am întrebat-o într-o seară, în timp ce desena concentrată la masă. — Vrei să locuiești cu mine? Să fim o familie?
S-a oprit din desenat, ținând creionul în aer. Apoi m-a privit cu ochii mari și a întrebat:
— Se poate?
— Se poate. Dacă vrei, vei fi fiica mea.
— Și… pot să-l las pe Barsik?
Am râs din toată inima:
— Desigur că poți. Și el face parte din familie acum.
Sonia s-a ridicat și m-a îmbrățișat strâns. Iar eu, simțindu-i obrajii calzi pe pieptul meu, am știut că făceam ceea ce trebuia.
Apoi au urmat drumuri, vizite, documente, verificări. Un proces lung, dar nu imposibil. O altă poveste, care avea să înceapă în curând. Dar în acel moment, știam că nu mai eram singură. Și nici ea.
Parteneri
