Primul plic l-am găsit din întâmplare, într-o miercuri seară.
Căutam un încărcător prin sertarul din bucătărie, cel în care aruncăm de toate: baterii, bonuri, pixuri care nu mai scriu, chei despre care nu mai știm ce deschid.
Sub toate era un plic alb.
Pe el, scrisul lui Radu:
Pentru mama.
Înăuntru erau 200 de lei.
Nu m-am gândit prea mult. Mama lui trăiește singură și are o pensie mică. Radu o mai ajută. Uneori îi cumpără medicamente, alteori îi plătește câte o factură.
Am pus plicul la loc.
Două săptămâni mai târziu, căutam niște acte și am găsit o cutie de pantofi în dulap.
Am deschis-o.
Era plină cu plicuri.
Le-am scos pe masă și le-am numărat.
Douăzeci și trei.
Pe fiecare scria același lucru:
Pentru mama.
Majoritatea aveau câte 200 de lei.
Când Radu a intrat în bucătărie, eu încă le aveam întinse pe masă.
— Ce sunt astea?
S-a oprit.
— Unde le-ai găsit?
— În dulap. Sunt aproape 5.000 de lei aici. De ce nu i-ai dat mamei tale?
A deschis frigiderul, s-a uitat câteva secunde înăuntru și l-a închis fără să ia nimic.
Face asta când încearcă să câștige timp.
— Pentru că nu sunt pentru mama mea.
Am crezut că glumește.
— Atunci pentru cine?
— Pentru mama ta.
Cred că au trecut câteva secunde până să înțeleg ce spusese.
Mama mea murise de aproape patru ani.
— Radu, mama e moartă.
— Știu.
Atât a spus.
M-am așezat.
Nu mai eram nervoasă. Eram doar confuză.
— Atunci explică-mi.
A venit la masă și a început să caute printre plicuri. L-a luat pe cel mai vechi. Era puțin îngălbenit pe margini și, spre deosebire de celelalte, era lipit.
Mi l-a întins.
— Ăsta a fost primul.
— Primul ce?
— Cu șase zile înainte să moară mama ta, am rămas singur cu ea la spital. Tu plecaseși acasă să faci un duș.
Îmi aminteam ziua.
Fusesem aproape o săptămână între casă și spital. Dormeam prost, mâncam când îmi aminteam și mă enervam pe oricine îmi spunea să mă odihnesc.
În după-amiaza aceea, Radu mă convinsese să plec două ore.
Nu știam că mama îi ceruse să rămână.
— Ce ați vorbit?
— Despre tine.
Am simțit un nod în stomac.
— Ce despre mine?
Radu și-a tras scaunul mai aproape.
— M-a întrebat cât mai avem de plătit la casă.
— De ce?
— Pentru că era îngrijorată.
Am vrut să spun că nu avea de ce. Că ne descurcam.
Dar adevărul era că, în perioada aceea, nu ne descurcam chiar atât de bine.
Aveam doi copii mici și o rată pe care o simțeam în fiecare lună. Eu lucram mai puțin ca să pot sta și cu mama. Radu lua ore suplimentare ori de câte ori putea.
Mama știa doar o parte.
Sau cel puțin asta crezusem.
— Mi-a zis că după ce nu mai e ea, tu o să începi să te temi de toate.
Am zâmbit fără să vreau.
Așa vorbea mama.
Nu spunea niciodată „după ce mor”.
Spunea „după ce nu mai sunt eu”, de parcă urma doar să plece undeva pentru o vreme.
— A zis că o să-ți fie frică să nu pierdeți casa, să nu rămâneți fără bani, să nu pățească ceva copiii. Și că tu, când te sperii, nu spui nimănui. Începi să calculezi.
Mi-am coborât ochii.
Mama mă cunoștea.
După înmormântare, aproape un an întreg verificasem soldul contului înainte să mă culc.
Uneori de două ori.
Nu pentru că eram în pericol să pierdem casa.
Pur și simplu aveam nevoie să văd că banii sunt acolo.
— Și plicurile?
— Ajung și la ele.
În ziua aceea, mama îi ceruse lui Radu să facă ceva pentru ea.
Nu să „aibă grijă de mine”. Mama ar fi urât expresia.
Îi spusese să pună bani deoparte.
Puțini.
Când poate.
Fără să-mi spună.
— I-am zis că avem deja niște economii, a continuat el.
— Și?
Pentru prima dată în seara aceea, Radu a zâmbit.
— Mi-a zis: „Alea sunt economiile familiei. Eu vorbesc de banii fetei mele.”
Am început să râd.
Exact așa ar fi spus.
Încăpățânată până la capăt.
— De ce câte 200?
Radu a împins spre mine plicul lipit.
— Deschide-l.
Am rupt marginea cu grijă.
Înăuntru erau două bancnote de 100 de lei.
Și o bucată mică de hârtie.
Am recunoscut scrisul imediat.
Litera M enormă. Cifrele ușor înclinate. Felul în care apăsa pixul și aproape găurea hârtia.
Mâinile au început să-mi tremure.
Pe bilet scria:
„Să nu-i dai când îi e ușor. Dă-i când crede că nu mai poate.”
Am citit de două ori.
— Ea ți-a dat banii ăștia?
Radu a dat din cap.
Mama avea două sute de lei în geantă în ziua aceea.
Îi pusese în mâna lui și insistase până când îi acceptase.
— Mi-a spus să încep cu ei.
— Și după ce a murit?
— I-am pus în plic.
Luna următoare adăugase alți 200.
Apoi încă 200.
După câteva luni se oprise.
Viața noastră devenise scumpă și haotică. Grădiniță, rată, mașină stricată, facturi.
Cutia rămăsese într-un dulap.
Într-o zi, după mai bine de un an, o găsise din nou.
Și își amintise promisiunea.
A început iar.
Nu în fiecare lună. Uneori punea 200 de lei. Alteori treceau două sau trei luni.
Până ajunsese la 23 de plicuri.
— De ce ai scris „Pentru mama” pe toate dacă banii erau pentru mine?
A ridicat din umeri.
— Pe primul am scris așa pentru că erau banii ei.
— Și pe restul?
S-a uitat la cutie.
— După primul, mi s-a părut greșit să scriu altceva.
Asta m-a terminat.
Nu suma.
Nu secretul.
Ci faptul că, timp de aproape patru ani, mama continuase într-un fel foarte ciudat să pună bani deoparte pentru mine.
Prin mâna lui.
L-am întrebat când avea de gând să-mi dea cutia.
— Când aveai nevoie.
— Și cine hotăra când am nevoie?
— Eu.
— Foarte convenabil.
— N-am zis că planul era perfect. Era planul maică-tii.
Am râs amândoi.
Pentru prima dată în seara aceea, nu mai plângeam.
Banii sunt și acum în cutie.
N-am avut nevoie să-i folosesc.
Dar s-a schimbat ceva.
Acum câteva săptămâni, am deschis dulapul și am văzut un plic nou.
Numărul 24.
Radu pusese iar 200 de lei.
Nu i-am spus că l-am văzut.
A doua zi, după ce a plecat la serviciu, am luat un plic gol din sertar.
Am pus și eu 200 de lei în el.
Am stat cu pixul în mână, încercând să mă hotărăsc ce să scriu.
Până la urmă am scris:
Pentru zilele grele.
Apoi m-am răzgândit.
Am tăiat.
Am scris exact ca pe celelalte:
Pentru mama.
Și l-am pus lângă al lui.
Pentru că abia atunci am înțeles ceva.
Nu mai strângeam banii aceia fiindcă mama credea că într-o zi n-o să mă descurc.
Îi strângeam pentru că, la patru ani după ce am pierdut-o, găsisem din întâmplare un lucru pe care încă îl puteam face împreună cu ea.
Notă editorială: Aceasta este o poveste ficțională creată în scop narativ și de divertisment. Materialul a fost redactat și editat cu asistența inteligenței artificiale.