Drumul până la locuința Doamnei Elisabeta a fost scurt, însă mie mi s-a părut un urcuș care nu se mai sfârșea. Aerul mirosea a ploaie, iar paltonul pe care ea îl așezase peste umerii mei avea un parfum discret de balsam și o familiaritate pe care nu o mai simțisem de mult: sentimentul de siguranță.
Când am pășit în apartamentul ei din zona Tineretului, m-a cuprins imediat o căldură blândă, iar mirosul de cacao fierbinte m-a făcut să mă opresc pentru câteva clipe. Pe masă se aflau gogoși proaspăt făcute, iar oalele încă abureau. Max, pudelul ei, se învârtea în jurul meu de parcă mă cunoștea de multă vreme.
M-am așezat stingherită, udă până la piele și tremurând. Nu a comentat despre hainele mele, despre valiza veche sau despre felul în care arătam. A pus o farfurie în fața mea și a spus liniștită:
„Mănâncă, scumpa mea. Aici nu te judecă nimeni.”
Cuvintele ei m-au închis la gât. Erau simple, dar atât de rar auzite.
După ce am terminat de mâncat, m-a întrebat încotro intenționez să merg. Nu am avut un răspuns. Singurul loc unde aș fi putut sta era sub un foișor, alături de o valiză pe jumătate goală. M-a privit cu atenție, și-a întins mâna peste masă și mi-a spus:
„Rămâi la mine până îți revii. Nu îți cer nimic în schimb.”
Am început iar să plâng, însă de această dată lacrimile aveau altă greutate, ca și cum o ușă se deschidea.
Din acel moment, viața mea a început să se reconstruiască treptat. Doamna Elisabeta m-a însoțit la medic, a achitat analizele, m-a sprijinit să mă înscriu la un curs de calificare. Iar când am născut un băiețel sănătos, cu ochi mari și liniștiți, a fost acolo, ținându-mi mâna.
L-am numit Mihai.
Anii care au urmat au fost dificili, dar nu i-am parcurs singură. Am început să lucrez într-o cofetărie, apoi într-un cabinet medical ca recepționeră, învățând totul pas cu pas și economisind cât am putut. Mihai a crescut echilibrat, curios și blând. În fiecare seară se oprea în dreptul fotografiei Doamnei Elisabeta și spunea:
„Ea este bunica mea de suflet.”
Când a fost admis la Facultatea de Medicină, am plâns mai intens decât în ziua în care s-a născut. A muncit enorm, a perseverat și a obținut rezidențiatul la chirurgie în București, un vis pe care nici nu îndrăznisem să îl conturez pentru fiul meu.
În toți acești ani, părinții mei nu au dat niciun semn. Nu au sunat și nu au trimis vreo scrisoare.
Până într-o zi.
Aveam patruzeci de ani când am primit o scrisoare lungă, scrisă tremurat, în care Camelia și Radu Herdea îmi cereau să le permitem să îl vadă pe Mihai. „Suntem în vârstă, regretăm, dorim iertare”, scriau ei.
Menționaseră că l-au recunoscut într-un reportaj despre un „doctor tânăr și excepțional”, care purta numele meu de familie — nume pe care îl schimasem după împlinirea vârstei de 18 ani, însă Mihai îl păstrase din motive pe care, atunci, nici eu nu le mai puteam exprima clar.
Am ținut scrisoarea în mână minute întregi, fără să respir. Apoi i-am arătat-o lui Mihai.
A citit-o cu calm, fără să ridice privirea. Când a terminat, mi-a spus:
„Mamă, știu cine sunt. Și știu cine ești tu. Dacă vrei să îi vezi, mergem. Dacă nu, îi lăsăm în trecut.”
Am mers împreună.
Ne-am întâlnit într-o cafenea din centrul orașului. Camelia și Radu, vizibil îmbătrâniți, purtau pe chip o combinație de rușine și speranță. Când l-au zărit pe Mihai, au zâmbit larg, dar el și-a păstrat profesionalismul.
„Domnule și doamnă Herdea”, a spus el respectuos. „Eu sunt doctorul Mihai Radu. Nu sunt nepotul dumneavoastră. Nepotul pe care l-ați avut… l-ați pierdut în ziua în care ați alungat-o pe mama.”
Le-am văzut privirea schimbându-se brusc, ca și cum realitatea i-ar fi lovit pe neașteptate.
Nu au răspuns.
Mihai s-a ridicat, le-a strâns mâna și a spus:
„Sper să vă găsiți liniștea. Eu mi-am găsit-o deja.”
Pe drumul spre casă, l-am privit cu ochii plini de lacrimi. Nu din tristețe, ci din mândrie.
Fiul meu nu era doar chirurg.
Era dovada că, uneori, familia nu este cea în care te naști.
Este cea care te ridică atunci când toți ceilalți te lasă la pământ.