Am divorțat de primul meu soț cu mulți ani în urmă.
A fost o căsnicie care m-a secătuit complet.
Nu muncea, cheltuia banii pe alcool și scotea lucruri din casă ca să le vândă. Eu am îndurat totul ani la rând, pentru că aveam un copil de crescut. Fiul meu era prioritatea mea absolută.
Într-o zi, când Gabriel avea 12 ani, a venit la mine, m-a privit drept în ochi și mi-a spus simplu:
„Mamă, de ce suporți asta? Dă-l afară.”
În acel moment, ceva s-a rupt și s-a limpezit în mine. Fără alte ezitări, l-am scos pe soțul meu din casă. Libertatea pe care am simțit-o atunci a fost imposibil de descris în cuvinte.
Au urmat ani în care am avut admiratori, dar nu mi-am dorit o relație serioasă. Teama de a repeta greșelile trecutului era prea mare.
Ultimii patru ani au fost însă cei mai grei. Fiul meu a plecat la muncă în Canada și, după o vreme, a decis să rămână definitiv acolo. Eu nu am vrut să plec. Mi s-a părut prea târziu să-mi schimb țara, limba, viața.
Pandemia a accentuat totul. Nu mai venea nimeni în vizită, zilele treceau una după alta, iar singurătatea devenise apăsătoare.
„Măcar găsește-ți un prieten cu care să vorbești”, mă îndemna o prietenă apropiată.
I-am răspuns sincer:
„Mă uit la bărbații de vârsta mea și mi se par bătrâni și obosiți. Mi-e rușine să apar cu ei în public. Nu vreau să ajung îngrijitoare la bătrânețe. Ei nu caută o parteneră, caută pe cineva care să aibă grijă de ei.”
„Atunci cunoaște pe cineva mai tânăr”, mi-a spus ea. „Arăți foarte bine.”
Cuvintele ei mi-au rămas în minte.
Așa am ajuns să vorbesc tot mai des cu un vecin care își plimba zilnic câinele în parcul din apropiere. Se numea Ion. Era divorțat, fosta soție plecase în Italia, avea o fiică adultă. Avea 49 de ani, era înalt, carismatic și îngrijit. Eu aveam 62.
Conversațiile noastre au devenit tot mai dese. Mă curta frumos, îmi aducea flori aproape zilnic. Fără să-mi dau seama exact când, s-a mutat la mine.
Oamenii din jur se mirau cum un bărbat atât de atrăgător putea fi interesat de mine. Recunosc, atenția lui mă făcea să mă simt din nou femeie.
Găteam zilnic, îi spălam și îi călcam hainele cu bucurie. Credeam că ofer afecțiune și primesc apropiere.
Până într-o zi, când mi-a spus:
„Ai putea să-mi plimbi tu câinele. Ți-ar prinde bine aerul curat.”
I-am propus să mergem împreună.
Răspunsul lui m-a lovit direct:
„Poate nu ar trebui să ne arătăm prea des împreună în public.”
Atunci am înțeles. Nu eram partenera lui. Eram menajera lui.
Am decis să discut deschis. I-am spus că treburile casei trebuie împărțite, că își poate călca singur hainele și își poate plimba singur câinele.
Răspunsul lui a fost tăios:
„Dacă ai vrut un bărbat tânăr și frumos, trebuie să-l faci fericit. Altfel, ce rost are?”
Atunci am spus calm, dar ferm:
„Ai 30 de minute să-ți strângi lucrurile și să pleci.”
A încercat să se scuze, spunând că nu are unde să meargă, că fiica lui și-a adus deja iubitul în apartamentul lui.
„Atunci locuiți împreună”, i-am răspuns.
L-am dat afară fără să mai ezit.
După aceea, recunosc, m-a cuprins regretul. M-am întrebat dacă o femeie de vârsta mea mai are vreo șansă la dragoste adevărată. Încă simt nevoia de tandrețe, de apropiere sinceră.
Dar am învățat ceva esențial: singurătatea doare, însă să fii folosit doare și mai tare.
Notă: Acest text are caracter narativ și reflectă o experiență personală ficționalizată. Scopul său este informativ și inspirațional, fără a înlocui recomandările specialiștilor sau consilierea profesională.