Am acceptat să fiu mamă surogat pentru sora mea — iar la doar câteva zile după naștere am găsit bebelușul abandonat în fața ușii mele.
—
Legătura mea cu Clara a fost mereu una foarte strânsă.
Ani la rând, ea și soțul ei, Eduard, au visat la o familie. Fiecare tratament eșuat le mai lua puțin din speranță, iar fiecare lună se termina în lacrimi. Încet, visul lor părea să se stingă.
Apoi, într-o zi, Clara mi-a adresat o întrebare care m-a lăsat fără cuvinte:
— „Ai accepta să porți copilul nostru?”
Nu am stat pe gânduri. Știam ce înseamnă dorința de a fi mamă.
— „Dacă pot face asta pentru tine, o fac,” i-am spus.
Sarcina a decurs fără probleme. La fiecare control, Clara devenea tot mai luminoasă, mai plină de speranță.
Când Nora s-a născut, am plâns toate trei de emoție. Clara și Eduard au plecat acasă fericiți, convinși că, în sfârșit, familia lor era completă.
Apoi, brusc… au încetat să-mi mai răspundă la apeluri.
La început am presupus că sunt doar copleșiți de primele zile de părinți. Dar în a cincea zi am început să simt neliniște. În a șasea, eram hotărâtă să merg la ei.
Atunci s-a auzit o bătaie în ușă.
Când am deschis, am rămas împietrită.
Pe prag se afla un coș de bebeluș.
Înăuntru era Nora, învelită într-o păturică roz.
De coș era prins un bilețel, scris de mâna Clarei:
„NU AM VRUT UN COPIL CA ACESTA. ACUM ESTE PROBLEMA TA.”
Cu mâinile tremurând, am sunat-o imediat.
Clara mi-a răspuns furioasă, țipând:
— „De ce mă mai suni?! Știai despre Nora și nu ne-ai spus! Acum descurcă-te!”
— „Ce?! Despre ce vorbești?” am reușit să spun, complet dezorientată.
Respira greu, ca și cum furia îi clocotea.
— „Nu te mai preface, Mara! Știai foarte bine că bebelușul are o problemă și ne-ai mințit!”
Am pus telefonul pe difuzor. O țineam pe Nora în brațe și o priveam — liniștită, perfectă, sănătoasă.
— „Clara… ce problemă?” am întrebat încet.
A explodat:
— „DNA-ul ei! Eu și Eduard avem ochii albaștri. Tu ai ochii verzi. Cum să aibă copilul ochii căprui?!”
Am rămas fără replică.
— „Asta… asta este tot?”
— „Tot?! Așa ne-am dat seama că nu e copilul nostru! Ne-ai trădat! Ai făcut ceva pe ascuns! Așa că păstreaz-o și fă ce vrei cu ea!”
A închis.
Am rămas nemișcată, cu telefonul în mână, realizând ceva dureros:
erau atât de ignoranți încât credeau că genetica funcționează simplist, ca o regulă rigidă.
Mi-am șters lacrimile și am sunat un medic genetician cu care colaborasem anterior.
— „Doi părinți cu ochi albaștri pot avea un copil cu ochi căprui?” l-am întrebat direct.
A râs scurt.
— „Da. Este rar, dar perfect posibil. Ține de gene recesive. De ce întrebi?”
— „Am un caz… complicat în familie,” am răspuns.
În câteva minute mi-a trimis un material explicativ clar, ușor de înțeles.
—
În aceeași după-amiază, am mers cu Nora la casa Clarei și a lui Eduard.
Au deschis ușa.
Clara avea ochii umflați de plâns, iar Eduard părea rușinat, incapabil să mă privească.
— „Ce cauți aici?” a întrebat ea rece.
Am întins telefonul și am pornit înregistrarea.
Vocea medicului explica calm și logic de ce ochii căprui ai Norei nu contraziceau deloc ADN-ul lor.
Clara a rămas mută.
Eduard s-a înroșit.
— „Nu… nu știam,” a șoptit ea. „Am crezut că… copilul nu e al nostru…”
— „Ai abandonat-o,” am spus liniștit, dar ferm. „La șase zile după naștere. Ai dat vina pe mine. Și ai rănit-o pe ea.”
Am pus coșulețul jos, între noi.
Nora dormea.
Clara a izbucnit în plâns.
— „Nu merit să fiu mama ei…”
Eduard s-a sprijinit de perete, fără cuvinte.
— „Poate da. Poate nu,” am spus. „Dar un lucru e sigur: un copil nu este un obiect pe care îl abandonezi pentru că nu îți place culoarea ochilor.”
Amândoi știau că aveam dreptate.
— „Vrem o a doua șansă,” a spus Eduard. „Vrem să o creștem. Am greșit. Grav.”
— „Dacă o vreți înapoi,” am răspuns, „va trebui să demonstrați asta zilnic.”
Clara m-a privit disperată:
— „Ne vei ajuta?”
M-am uitat lung la ea — sora mea, vinovată, speriată, dar sincer dornică să repare.
— „Da,” am spus în cele din urmă. „Pentru Nora.”
Am intrat în casă și i-am pus copilul în brațe.
Clara plângea, sărutându-i fruntea.
— „Iartă-mă, puiule…”
Nora a deschis ochii ei căprui și i-a privit calm.
Și în acel moment, toată nebunia trecută părea să se dizolve.
—
Mai târziu, Eduard m-a condus până la ușă.
— „Îți promitem că nu vom mai face niciodată așa ceva.”
— „Nici nu v-aș permite,” i-am răspuns.
Am plecat știind că Nora este exact unde trebuie — alături de părinții ei biologici, care aveau multe de învățat, dar și capacitatea de a iubi.
Totul nu s-a încheiat cu ură.
Ci cu adevăr.
Și cu o fetiță cu ochi căprui care a reunit o familie.
⸻
Notă: Acest text este o povestire de ficțiune. Orice asemănare cu persoane, situații sau întâmplări reale este pur întâmplătoare.