Cu câteva luni în urmă am aflat că soțul meu, Cristi, avea o relație cu o femeie din biserică. Când i-am spus că vreau divorțul, a intrat în panică: rugăminți disperate, tentative de negociere, frică de rușinea publică. Eu, însă, luasem deja decizia. Mi-am făcut o geantă, am dus strictul necesar la mama și am plecat, lăsând aproape totul în urmă.
Printre lucrurile rămase în casa aceea era dulapul meu. Nu era doar un dulap, ci adăpostea toată partea mea fragilă și frumoasă: peste cincizeci de rochii adunate în ani din second-handuri și târguri vintage. Pentru mine, acele rochii însemnau identitate, bucurie, libertate.
La trei zile după plecare, m-am întors să le recuperez. Când am intrat în dormitor, am înghețat.
Cristi stătea pe pat, cu o foarfecă de bucătărie în mână, tăind mătasea și șifonul fără nicio ezitare, ca și cum ar fi fost materiale fără valoare.
— „Ce faci?” am întrebat, iar vocea mi s-a frânt.
S-a uitat la mine și a zâmbit strâmb.
— „Dacă pleci, nu vreau să arăți frumoasă pentru alți bărbați,” a spus calm. „Nu vreau să-ți găsești un înlocuitor.”
Am fugit afară, am urcat în mașină și am plâns fără oprire.
Dar până seara, lacrimile s-au oprit. Și a rămas doar gândirea limpede.
Dacă el alesese meschinăria, puteam să răspund cu aceeași monedă — fără isterie, fără distrugere, ci calculat.
În noaptea aceea i-am trimis un mesaj:
„Mâine vin să iau ce a mai rămas din rochiile mele.”
Răspunsul a venit imediat, plin de dispreț:
„O să fiu la serviciu. Ia-ți zdrențele și lasă cheia.”
Nu avea nicio idee ce urma cu adevărat.
A doua zi dimineață am ajuns singură. Casa era goală. Nicio altă prezență. Exact ce aveam nevoie.
Am închis ușa în urma mea și am stat nemișcată câteva secunde. Liniștea din interior era grea, rigidă, exact ca atmosfera pe care o crease el.
Am intrat în dormitor. Pe pat și pe podea erau împrăștiate resturi din rochiile mele: bucăți de material, fire de mătase, paiete smulse. Am strâns în palmă o singură bucată. Mi-am permis un minut de tristețe.
Apoi m-am oprit.
Am scos telefonul și am documentat totul: urmele de tăietură, foarfeca murdară, resturile textile, mesajele lui. Dovezi clare ale unui comportament distructiv, perfecte pentru dosarul de divorț.
A urmat partea esențială a planului.
Am mers în biroul lui și am deschis dulapul cu colecția lui de ceasuri, așezate cu grijă, ca niște trofee. Le-am luat pe toate, fără să le deteriorez, fără să răstorn nimic. Le-am pus atent într-o geantă neagră.
Din garaj am luat cutia cu documente: actele mașinii, certificatele de garanție, facturi făcute pe numele meu fără acordul meu — tot ce îi alimenta imaginea și controlul.
În final, am ajuns la biroul mic unde își ținea „secretul”: un dosar cu dovezi clare de nereguli fiscale legate de firma tatălui său, unde lucra neoficial. L-am luat și pe acela.
Pe masa din sufragerie am lăsat un bilet simplu, scris calm:
„Cristi,
Ai distrus lucruri care erau totul pentru mine.
Eu am luat doar lucruri care sunt totul pentru tine.
Ne vedem la divorț.
— Ana”
Am ieșit din casă fără grabă. Fără lacrimi. Fără zgomot.
În drum spre mașină, telefonul a început să vibreze. Nu am răspuns.
La mai puțin de o oră după ce am plecat, apelurile și mesajele au început să curgă: zeci de încercări disperate, inclusiv mesaje de la femeia cu care mă înșelase, speriată de criza în care intrase.
Pentru că, atunci când s-a întors acasă, rafturile lui erau goale, iar pe masă îl aștepta doar un bilet de două rânduri.
În aceeași zi, avocata mea i-a trimis notificarea oficială de divorț, alături de fotografiile cu rochiile distruse și înregistrarea mesajului lui batjocoritor. Nu a mai avut ce contesta.
—
Epilog
Două luni mai târziu, Cristi a încercat să recupereze ceasurile și să propună o „împăcare”. Era prea târziu. Bunurile fuseseră deja înregistrate legal ca despăgubiri pentru vandalizarea proprietății mele.
Firma tatălui lui a intrat sub investigație. Iar principalul responsabil pentru „erorile fiscale” s-a dovedit a fi chiar el.
Astăzi locuiesc într-un apartament mic, luminos, fără el, fără tensiune, fără amenințări.
Și da — mi-am refăcut colecția de rochii, una câte una, ca un ritual personal.
Când le port, nu mă mai gândesc la ce am pierdut.
Mă gândesc la ce mi-am recâștigat:
libertatea.
⸻
Notă: Acest text este o povestire de ficțiune. Orice asemănare cu persoane, fapte sau situații reale este pur întâmplătoare.