Marțea a început absolut normal — până în clipa în care fiul meu de zece ani, Eric, a intrat pe ușă de la școală cu un zâmbet uriaș pe față.
— „Mamă!” a strigat el entuziasmat. „Am adus pe cineva acasă să te cunoască!”
Am apărut în hol… și am încremenit.
În spatele lui se afla o femeie de aproximativ patruzeci și ceva de ani. Ținea o geantă strâns la piept, iar ochii îi erau în lacrimi, ca și cum se chinuia să nu izbucnească.
— „Bună…” am spus cu prudență. „Eric, cine este doamna?”
Fiul meu radia.
— „Ea este doamna Horvath,” a spus mândru. „Este mama mea adevărată.”
Simțeam că mi se oprește inima.
— „Ce?!” am reușit să spun. „Eu sunt mama lui! Eu l-am născut, eu l-am crescut. Cine sunteți și ce se întâmplă aici?”
Femeia a făcut un pas înainte, tremurând vizibil.
— „Nu sunt nebună,” a spus ea cu voce fragilă. „Dar există ceva ce nu știați. Ceva ce niciuna dintre noi nu a știut… până de curând.”
Picioarele mi s-au înmuiat.
Eric se uita la mine cu nerăbdare, ca și cum urma să aud o veste bună, nu începutul unui coșmar.
— „Doamnă Horvath,” am spus încet, „explicați-mi acum.”
Femeia a inspirat adânc și a scos din geantă un dosar vechi, plin de documente îngălbenite.
— „Mă numesc Raluca Horvath,” a început ea. „În urmă cu zece ani, am născut un băiețel la Maternitatea Centrală. Dar… mi s-a spus că a murit la câteva ore după naștere.”
Vocea i s-a frânt.
— „Așa am trăit zece ani. Crezând că mi-am pierdut copilul.”
Un fior rece mi-a străbătut stomacul.
— „Și eu am născut la Maternitatea Centrală…” am spus abia auzit.
Raluca a dat din cap.
— „Acum trei luni, mama mea a murit. Printre lucrurile ei am găsit o scrisoare. În ea, recunoștea ceva îngrozitor. Spunea că, în ziua în care am născut, spitalul a făcut o ‘încurcătură’. O etichetă pusă greșit pe un bebeluș. Iar ea… asistenta de atunci… nu a avut curajul să spună adevărul.”
Mi s-a tăiat respirația.
— „Ce… ce înseamnă asta?” am șoptit.
Raluca mi-a întins o fotografie veche: un nou-născut înfășurat în pătura spitalului.
— „Am început să caut adevărul. Am cerut dosarele medicale. Am apelat la un investigator privat. Și săptămâna trecută am primit rezultatul unui test ADN.”
Mâna îmi tremura când am deschis plicul.
Pe foaie scria clar:
ERIC VASILESCU – compatibilitate 99,98% cu RALUCA HORVATH
→ FIU BIOLOGIC
Totul s-a prăbușit în jurul meu.
— „Nu… nu…” am murmurat printre lacrimi. „Eu sunt mama lui. Eu l-am crescut. Eu am stat nopți întregi lângă el. Eu—”
Raluca plângea la fel de tare.
— „Știu! Știu tot asta! Și nu am venit să vi-l iau. Niciodată!”
Eric se uita la noi complet derutat.
— „Ce înseamnă asta, mami?”
M-am așezat în genunchi în fața lui.
— „Eric… tu ești copilul meu. Asta nu se schimbă niciodată. Dar… se pare că la spital s-a făcut o greșeală foarte mare.”
S-a uitat spre Raluca.
— „Și tu ești…?”
Raluca a înghițit cu greu.
— „Eu sunt mama ta biologică. Dar mama ta adevărată… este ea.”
Și m-a arătat pe mine.
Eric ne-a privit pe amândouă câteva secunde, apoi s-a apropiat și m-a îmbrățișat strâns.
— „Tu ești mama mea. Eu nu plec nicăieri.”
Am izbucnit în plâns în brațele lui.
Raluca plângea și ea, dar s-a apropiat și i-a pus o mână pe spate.
— „Nu am venit să rup nimic,” a spus ea. „Am venit doar să aflu adevărul. Să văd că e bine. Și… dacă veți accepta… să facem lucrurile corect. Împreună.”
Am ridicat privirea spre ea.
Nu am mai văzut o amenințare.
Ci o femeie rănită.
O mamă care pierduse zece ani.
Și o mamă care descoperise un miracol.
—
În lunile care au urmat, am mers la terapie.
Am vorbit mult. Am plâns mult.
Iar Raluca a devenit ceva ce nu mi-aș fi imaginat vreodată:
o parte din viața noastră.
Nu mama lui Eric.
Dar parte din povestea lui.
Și din a mea.
—
Într-o zi, Eric ne-a întrebat:
— „Pot să vă spun pe amândouă… mame?”
M-am uitat la Raluca.
Ea s-a uitat la mine.
Și amândouă am început să plângem.
— „Da,” am spus în același timp. „Da.”
Pentru că adevărul nu ne-a distrus.
Ne-a unit.
⸻
Notă: Acest text este o povestire de ficțiune. Orice asemănare cu persoane reale, instituții sau situații este pur întâmplătoare.