Simon își amintește perfect ziua în care a văzut-o pentru prima dată pe Sophie. O fetiță mică, cu ochi mari și căprui, cu bucle dezordonate și un miros amestecat de șampon pentru copii și iarbă proaspătă. Nu ezitase nicio clipă: alergase spre el și se lipise cu toată puterea, de parcă brațele lui ar fi fost locul unde aparținuse dintotdeauna.
Pentru el și Claire fusese un drum lung până acolo. Ani de încercări dureroase, de speranțe spulberate și de tăceri grele în miez de noapte. Procedura de adopție le luase luni întregi, între documente, vizite, evaluări și întrebări. Iar când asistenta socială întrebase ultima dată dacă sunt siguri, Claire răspunsese fără ezitare:
— Da. Este a noastră.
Totul părea să înceapă bine. În brațele lui Simon, Sophie se juca cu inelul lui de nuntă, fredonând încet un cântecel. Asistenta îi avertizase: un copil adoptat nu aduce doar iubire, ci și provocări. „O va testa”, le spusese. Dar Simon simțise că poate face față. În sfârșit aveau o familie.
Însă, imediat ce au ajuns acasă, ceva s-a schimbat. Casa părea prea liniștită pentru un copil de patru ani. Apoi Sophie l-a prins strâns de gât, cu o disperare neașteptată.
— Te rog… nu vreau să plec, tată.
Cuvintele ei i-au tăiat respirația. A strâns-o la piept și i-a promis că nu va pleca nicăieri. Numai că exact atunci a apărut Claire în hol. Fața palidă, umerii rigizi, privirea pierdută.
— Simon… trebuie să vorbim. Trebuie să o returnăm.
Pentru o clipă, timpul a înghețat. Sophie era lipită de el, tremurând, iar Claire se uita la ei ca la un obiect străin intrat brusc în viața lor. Claire era copleșită. Nimic nu era unde îl lăsase: cărțile îi fuseseră răsfoite, hainele mutate, rochia de mireasă atinsă curioasă de mâini mici.
— Nu pot cu ea, spusese Claire. Manipulează. Ne controlează. Simon, nu pot trăi așa. Alege: ea sau eu.
Dar Simon nu se clintise.
— Nu voi distruge viața acestui copil. Ea este fiica mea acum.
Atunci Claire ieșise val-vârtej pe ușă, trântind-o atât de tare încât Sophie tresărise în brațele lui.
•
Trei săptămâni mai târziu, Claire încercase să se întoarcă, ca și cum ar putea lipi înapoi viața exact unde se rupsese. Dar Simon știa că a trecut o linie care nu putea fi ștearsă. Iar Sophie… Sophie avea nevoie de el. De stabilitate. De un cămin fără amenințări. Încă se speria la zgomote puternice, încă se ascundea în brațele lui când ușa lovea pereții, dar începea, încet, să creadă în siguranță.
Într-o seară s-a cuibărit lângă pieptul lui, mică și caldă, și i-a șoptit cu o fragilitate care i-a strâns inima:
— Nu o să mă lași să plec… nu-i așa, tată?
Simon i-a sărutat fruntea.
— Niciodată.
Pentru prima dată în viața ei, cuvântul „acasă” însemna ceva ce nu putea fi pierdut.
Parteneri
