Am 32 de ani și îmi cresc singură fetița, pe nume Larisa. De când tatăl ei a plecat, pe când ea avea doar un an, motivând că este „prea tânăr pentru o asemenea responsabilitate”, existența noastră a devenit o luptă continuă.
Am rămas cu nopți fără somn, cheltuieli greu de acoperit și un copil care depindea în totalitate de mine. Am mers mai departe cu eforturi mari, până într-o dimineață în care căruciorul nostru s-a stricat.
Una dintre roți s-a desprins, iar plasele cu mâncare m-au lovit în timp ce o țineam pe Larisa în brațe și încercam să ajungem acasă. Mi-a fost extrem de greu să-mi stăpânesc lacrimile. În acea seară, privind soldul contului bancar, am realizat că aveam urgent nevoie de un alt cărucior.
În sâmbăta următoare, am mers cu Larisa la târgul de vechituri, sperând să găsesc ceva accesibil. Acolo, la capătul unei tarabe, mi-a atras atenția un cărucior vechi, ușor zgâriat, dar stabil și sigur. Era exact ce căutam.
Vânzătorul a cerut 200 de lei. Am simțit un nod în stomac și l-am rugat să mi-l lase la 100 de lei, explicându-i că nu dispuneam de o sumă mai mare. După un oftat și o privire aruncată spre Larisa, a acceptat. Am simțit o ușurare imensă.
Ajunsă acasă, m-am apucat să curăț temeinic căruciorul. În timp ce ștergeam perna de la șezut, am simțit ceva neobișnuit sub material. Era un mic obiect ascuns. Am băgat mâna și am scos o cutie de lemn, veche și zgâriată, prevăzută cu o încuietoare din alamă.
Cu mâinile tremurânde, am deschis cutia și am rămas fără cuvinte. Înăuntru se aflau mai multe plicuri mici, îngălbenite de timp, legate cu o panglică veche. Am desfăcut unul dintre ele și am descoperit bancnote vechi, dar de valoare mare. Am verificat și celelalte plicuri, care conțineau același lucru. În total, suma ajungea la câteva zeci de mii de lei.
Totuși, ceea ce m-a emoționat cel mai mult nu au fost banii, ci o scrisoare mică, ascunsă printre plicuri. Hârtia era subțire, iar scrisul abia vizibil. Mesajul spunea că, dacă cineva găsește acea cutie, înseamnă că a fost adus acolo de Dumnezeu. Autorii, Maria și Ion, explicau că nu au putut avea copii și au strâns acei bani pentru ziua în care o familie cu adevărat în nevoie îi va găsi. Scrisoarea era semnată și datată în anul 1982.
Am căzut pe podea, ținând-o pe Larisa în brațe, și am început să plâng. Am simțit că doi oameni pe care nu i-am cunoscut niciodată ne lăsaseră un dar menit viitorului fiicei mele.
Cu acei bani am reușit să ne mutăm din garsoniera înghesuită într-un apartament mic, dar decent. Am achitat datoriile și, după mult timp, am simțit din nou că pot respira în voie.
Mai presus de toate, am înțeles că nu eram singură. Chiar și persoane necunoscute, care nu mai sunt de mult printre noi, au devenit parte din povestea noastră.
Astăzi, de fiecare dată când o plimb pe Larisa în noul ei cărucior, îi spun încet că îngerii există și că, uneori, ajutorul vine exact în momentul în care pare că nu mai există nicio soluție.
Notă: Acest text are caracter narativ și este destinat exclusiv informării și relatării unei experiențe personale, fără scop de consiliere financiară sau socială.