Am 25 de ani. În urmă cu șase luni, mama a murit într-un accident rutier și mi-a lăsat în grijă surorile mele gemene, Lia și Mara, în vârstă de zece ani.
Într-o singură noapte, dintr-un inginer cu o viață obișnuită am devenit tutore, părinte și sprijin pentru doi copii rămași fără mamă.
Logodnica mea, Ioana, s-a mutat cu noi spunând că vrea să ajute. La început părea implicată: le făcea pachețele pentru școală, le împletea părul și îmi repeta mereu:
— „În sfârșit am și eu două surori mai mici. Exact ce mi-am dorit.”
Am crezut-o.
Marțea trecută, însă, m-am întors acasă mai devreme decât de obicei. De cum am intrat, i-am auzit vocea. Nu era deloc blândă. Era rece, tăioasă.
— „Fetelor, nu veți rămâne aici prea mult. Eu nu o să-mi petrec anii douăzeci crescându-vă pe voi. La interviul pentru adopție trebuie să spuneți clar că vreți o altă familie.”
Am simțit cum mi se oprește respirația.
— „Să nu cumva să plângeți,” a continuat ea ridicând tonul. „La teme acum. Sper să plecați cât mai repede.”
Apoi am auzit-o vorbind la telefon:
— „Au plecat, în sfârșit. Carmen, eu nu pot cu copiii ăștia. Am nevoie doar să pună casa pe numele meu. După ce le adoptă altcineva, sunt problema lor. Casa și banii din asigurare trebuie să fie pentru noi.”
Mi s-a făcut rău.
Am ieșit fără zgomot, m-am așezat în mașină și am stat câteva minute tremurând. Atunci am înțeles că nu trebuia să o confrunt imediat. Avea nevoie să se demaște singură, în fața tuturor.
M-am întors în casă zâmbind.
— „Am ajuns, iubito!”
În seara aceea am jucat rolul perfect.
— „Ioana… poate ai dreptate. Poate ar fi mai bine să renunț la fete.”
Ochii ei s-au luminat brusc.
— „E cea mai bună decizie!”
Am continuat calm:
— „Și… cred că ar trebui să ne căsătorim cât mai repede.”
— „Da! Chiar weekendul acesta!”
Zilele următoare a fost în extaz, organizând o petrecere mare, lăudându-se tuturor.
În același timp, eu pregăteam altceva.
La petrecere, într-o sală plină cu familia ei, prietenii mei, cunoscute ale mamei mele și cu Lia și Mara lângă mine, Ioana a luat microfonul.
— „Vă mulțumim că sunteți aici. În seara aceasta sărbătorim iubirea, familia și—”
I-am atins ușor umărul.
— „De fapt, continui eu.”
S-a făcut liniște.
Am scos o mică telecomandă neagră.
— „Nu suntem aici doar pentru o nuntă. Suntem aici să vedem cine suntem cu adevărat. Așa că vă invit să o ascultați pe Ioana.”
Ea zâmbea rigid, neînțelegând.
Am apăsat butonul.
Pe ecranul mare din spate, în locul colajului romantic, a pornit înregistrarea audio din ziua în care ajunsesem mai devreme acasă.
Vocea ei, rece și clară:
— „Fetelor, nu veți sta aici. La adopție spuneți că vreți altă familie. Eu nu-mi sacrific tinerețea pentru voi.”
Sala a început să murmure.
Apoi fragmentul de convorbire telefonică:
— „Carmen, trebuie să dispară. Casa și banii din asigurare sunt pentru noi. Doar să pună actele pe numele meu.”
Ioana a înlemnit. Mama ei și-a dus mâna la gură. Oamenii s-au ridicat în picioare.
Lia și Mara s-au lipit de mine.
— „Oprește! Oprește imediat!” a țipat ea.
Am oprit înregistrarea și am spus calm:
— „Aceasta este femeia cu care urma să mă căsătoresc.”
Ioana a început să plângă isteric, dar nimeni nu s-a apropiat de ea.
— „Nu ai vrut să fii mamă pentru surorile mele. Ai vrut casa mea, banii mamei mele și un viitor fără ele.”
Apoi m-am uitat în jur.
— „Eu sunt fratele Liei și al Marei. Sunt singurul lor sprijin. Și voi fi pentru ele familie, indiferent de orice.”
Am făcut un pas înapoi.
— „Nunta este anulată.”
Managerul hotelului a intervenit imediat și i-a cerut să părăsească evenimentul. Chiar și rudele ei au rămas la distanță.
Ioana a fost escortată afară, strigând că nu am dreptul să fac asta.
Ba da. Aveam.
—
După scandal
Prietenii mei au venit să-mi strângă mâna. Femeile care o cunoscuseră pe mama mea le-au îmbrățișat pe fete.
Lia și Mara m-au privit speriate.
— „Te rog, să nu ne dai niciodată.”
Le-am strâns în brațe.
— „Nu o să vă las niciodată. Sunteți familia mea.”
—
Epilog
A doua zi, Ioana a primit notificarea oficială de reziliere a logodnei, confirmarea că nu are niciun drept asupra casei și un mesaj clar de la avocata mea prin care i se cerea să nu mă mai contacteze.
Pentru prima dată după moartea mamei mele, am simțit liniște.
Eu, Lia și Mara am rămas împreună.
Nu suntem perfecți.
Dar suntem o familie adevărată.
⸻
Notă: Acest text este o povestire de ficțiune. Orice asemănare cu persoane, fapte sau situații reale este pur întâmplătoare.