Era o dimineață de duminică, iar biserica din cartier prindea viață. Clopotul bătea de câteva minute, chemând oamenii la slujbă. Chiar și cei care, de obicei, ezitau să intre, păreau acum mai hotărâți. Pășeau pe rând în lăcașul de rugăciune, cu pași liniștiți. Era o zi specială – sărbătoarea Tuturor Sfinților. Oamenii veniseră cu haine de sărbătoare, cu chipuri serioase și lumânări subțiri în mâini.
În aer plutea miros de tămâie, amestecat cu parfumul lemnului vechi. Razele de soare intrau prin vitraliile colorate, desenând podeaua cu umbre și lumină, ca într-o pictură vie.
Copiii se mișcau printre bănci, alergau tiptil și se ascundeau printre fustele bunicilor, care le ofereau din priviri blânde mustrări. Femeile în vârstă, adunate în colțurile lor de rugăciune, șușoteau încet. Discutau despre cunoscuți: despre fata Mariei, care se măritase recent, sau despre domnul Petre, care nu mai venise la slujbă de câteva săptămâni. Fiecare purta cu el gândurile și grijile proprii.
Eu stăteam aproape de ușa cea mare, sprijinit de zidul rece. Nu venisem căutând pace sau alinare spirituală, nici pentru predica preotului. Venisem pentru mama. Trecuse exact un an de când plecase dintre noi. Un an în care îi simțisem lipsa în fiecare zi, un an în care nu mai apăruse nici în vise, un an în care am evitat intenționat biserica, crezând, fără temei, că astfel pot alina durerea. Dar în ziua aceea, ceva din mine m-a împins să vin. Mă apăsa o tăcere grea, un fel de vinovăție care nu putea fi explicată în cuvinte.
Slujba începuse. Cântările corului umpleau spațiul, iar vocea preotului se ridica peste murmurul sufletelor adunate. Mă simțeam străin în acea liniște solemnă, prins între ziduri și priviri care păreau să aparțină unui loc pe care eu nu-l mai recunoșteam.
Atunci, ușile grele s-au deschis larg.
Un murmur a străbătut întreaga biserică. Toți s-au întors spre intrare. Un bărbat a pășit în tăcere, desculț, cu hainele ponosite, cu barba crescută și părul încâlcit. Ochii lui păreau obosiți, dar aveau acea lumină rară – privirea unui om care încă mai speră, chiar și atunci când nu mai știe de ce.
Părea rupt de tot ce era în jur. Mergea liniștit, cu pași egali, spre altar. În jurul lui, totul s-a cufundat într-o liniște diferită. O femeie și-a strâns geanta mai aproape. Un bărbat a rostit ceva abia auzit: — Ce caută el aici?
Privirile se înăspreau. Unii ar fi vrut, poate, să-l oprească doar din gând. Cineva a arătat spre ușă, altcineva s-a ridicat puțin de pe bancă, cu ezitare. Părintele, de la altar, s-a oprit și l-a privit cu atenție.
Bărbatul s-a oprit în mijlocul bisericii, chiar sub candelabru. S-a lăsat în genunchi și și-a ridicat ochii spre cruce. Nu a spus nimic, dar în privirea lui era o rugă profundă. O rugă pe care mulți dintre cei prezenți o cunoșteau cândva, dar poate că o uitaseră. Tăcerea a devenit grea. Numai lumânările mai ardeau, liniștite, fără să întrebe și fără să judece.
Preotul a coborât de la altar. A pășit printre oameni, cu o expresie calmă, iar toți se așteptau la o reacție fermă. Mă așteptam și eu la același lucru.
Dar, ajuns în fața bărbatului, părintele s-a așezat în genunchi, lângă el. I-a pus mâna pe umăr cu blândețe și a spus:
— Ești binevenit, fiule. Dumnezeu nu a cerut niciodată încălțări. A cerut inimă.
A urmat o clipă în care totul s-a oprit. Cineva a oftat ușor. Altcineva și-a șters o lacrimă. Bărbatul a izbucnit în plâns, cu capul plecat, iar eu, din spatele lui, simțeam cum ceva se frânge în mine. M-am uitat la pantofii mei lustruiți, la hainele mele îngrijite, și pentru prima dată m-am simțit cu adevărat gol.
Slujba s-a încheiat, dar atmosfera rămăsese schimbată. Nimeni nu mai discuta despre haine, despre mesele de prânz sau despre vechile supărări. Preotul l-a luat pe bărbat deoparte. Apoi am aflat că îl chema Toma.
Fusese inginer. Viața lui s-a schimbat brusc în urma unui accident tragic, în care și-a pierdut familia. După aceea, multe lucruri s-au destrămat. A rămas fără locuință, fără serviciu, fără sprijin. De mai bine de trei ani, trăia fără adăpost. În acea dimineață, pornise pe un drum periculos, dar s-a oprit în fața bisericii. Cântările l-au oprit din gândurile sale.
— Voiam să intru undeva unde să fiu văzut… nu judecat, i-a spus părintelui.
Preotul l-a dus la cantina parohiei, i-a oferit o masă caldă și un loc de odihnă. A doua zi, i-a găsit o activitate temporară la brutăria din apropiere. Oamenii au început să-l vadă mai des. La început, pășea timid, cu ochii în pământ. Apoi, încetul cu încetul, a început să participe la slujbe, să ajute prin curte, să se implice.
După o lună, într-o altă duminică, Toma a venit îmbrăcat curat, cu o cămașă albă și pantofi negri. Dar și de data aceasta, a intrat desculț.
— De ce? l-a întrebat o femeie în vârstă.
El a zâmbit și a spus:
— Ca să nu uit niciodată cum am fost primit.
Atunci am simțit din nou un nod în gât. Pentru mama. Pentru mine. Pentru toți cei care, într-o zi, caută o ușă deschisă și au nevoie să fie primiți.
De atunci, ori de câte ori intru în biserică, nu mai caut cel mai retras colț, nici icoana cu chipul cel mai senin. Mă uit la cel care pare rătăcit, la cel care a venit cu inima grea. Pentru că, poate, el este cel mai aproape de Dumnezeu.
Și pentru că, într-o zi, oricare dintre noi ar putea fi el.
Parteneri
