Judecătoarea își ridică ușor bărbia, iar privirea i se opri direct asupra lui. O secundă. Două. Destul cât pentru ca Andrés să simtă că se afundă în podea.
— Domnul Andrés Herrera?, întrebă grefiera Paula, cu o voce rece, tăioasă.
— P-p-prezent, reuși el să spună, înghițind în sec.
Judecătoarea coborî din nou ochii spre dosar, ca și cum ar fi vrut să-și ascundă orice reacție. Totuși, Andrés observă cum i se încorda linia maxilarului.
— Începem audierea, anunță ea, atingând masa cu ciocănelul.
Andrés își strânse palmele una în cealaltă, încercând să-și pună ordine în gânduri.
Stickul USB… filmarea… dovada pentru care trăise, practic, ultimele două luni… totul era acolo. Sau ar fi trebuit să fie. Stomacul i se făcu ghem. Nu era în servietă. O deschise de mai multe ori, compulsiv, deși știa deja. USB-ul nu era acolo. Dispăruse.
„Doamne… am lăsat-o… la ea… în mașină…”
O transpirație rece i se prelinse pe șira spinării.
— Domnule Herrera, aveți vreo probă de depus înainte să dau cuvântul avocatului părții adverse?, întrebă judecătoarea, calmă, dar fermă.
Andrés deschise gura.
O închise la loc. Simți cum i se taie picioarele.
— Da… adică… ar fi trebuit să am… o înregistrare video… dar s-a… s-a rătăcit…
Salgado, avocatul advers, schiță un zâmbet larg.
— Onorată instanță, exact cum am spus. O poveste inventată, fără niciun suport real.
Judecătoarea îl fixă cu o privire glacială.
— Domnule avocat, vă rog să îmi permiteți să conduc procesul fără intervenții inutile.
Salgado tăcu, dar expresia de mulțumire îi rămase pe chip.
Andrés simțea că lumea i se năruie. Fără USB, fără filmare, nu avea cum să demonstreze că fusese învinuit pe nedrept de furtul banilor din firmă. Totul se sprijinea pe acea probă — iar acum se afla în mașina femeii care tocmai îi judeca destinul.
„Ce ironie amară…”, își spuse.
Judecătoarea își drese vocea.
— Domnule Herrera, înainte să mergem mai departe, am o întrebare.
Andrés ridică privirea, cu inima bătând nebunește.
— În această dimineață…, rosti ea rar, cu o ușoară ezitare… ați ajutat o femeie care avea pană de cauciuc?
Salgado se întoarse spre ea, uluit.
Andrés clipi de câteva ori.
— Da, onorată instanță… dar nu știam că erați… dumneavoastră.
La colțul buzelor ei se zări un zâmbet abia sesizabil.
— Da. Eu eram.
Sala amuți. Paula, grefiera, ridică fin o sprânceană.
Judecătoarea continuă, cu un ton vizibil mai blând:
— Când am ajuns la birou… am găsit ceva pe scaunul din dreapta al mașinii. Un stick USB. Pe el… se afla un singur fișier.
Salgado se ridică brusc.
— Protestez! Nu putem verifica proveniența—
— Stați jos, domnule avocat!, îl întrerupse judecătoarea, cu o fermitate care nu admitea replică.
Salgado își mușcă buza și se așeză, înroșindu-se.
Judecătoarea își îndreptă din nou atenția spre Andrés.
— Am urmărit acel fișier în drum spre parcare. Am văzut exact ceea ce ar fi trebuit astăzi prezentat ca probă în fața instanței. Și trebuie să recunosc că… dacă nu v-aș fi întâlnit dimineață, probabil aș fi privit dosarul ca pe încă un caz obișnuit, încă un „angajat disperat”. Dar… v-am văzut. Cum ați ajutat fără ezitare, fără să cereți ceva la schimb, cu calm și bunăvoință. Asta m-a determinat să analizez cu atenție fiecare secundă din înregistrare.
Andrés rămase nemișcat, aproape fără aer.
Judecătoarea inspiră adânc.
— Filmarea arată fără echivoc cum colegul dumneavoastră, domnul Ríos, este cel care ia banii și îi ascunde în biroul dumneavoastră. Iar avocatul Salgado… pare să fi știut foarte bine acest lucru.
Salgado explodă:
— Este o acuzație ridicolă! Nu există—
— Ajunge!, ridică judecătoarea tonul pentru prima dată. Voi înainta imediat înregistrarea către procuratură. Din perspectiva mea, cauza este lămurită.
Se întoarse ferm spre Andrés.
— Domnule Herrera… sunteți declarat nevinovat.
Andrés simți cum îl lasă genunchii. Dacă banca din spatele lui nu i-ar fi sprijinit corpul, s-ar fi prăbușit.
Privirea Paulei nu mai avea nimic din răceala inițială. În ochii ei se citea acum un respect autentic.
Judecătoarea lăsă ciocănelul pe masă.
— Ședința s-a încheiat.
Andrés ieși pe hol și trase aer adânc în piept. Pentru prima dată în două luni, simți că aerul are gust. Gust de libertate.
După câteva clipe, judecătoarea ieși și ea.
— Andrés!, îl strigă.
El se întoarse, ușor jenat.
— Da… doamnă judecător?
De data aceasta, zâmbetul ei nu mai avea nimic solemn.
— Îmi poți spune Daniela, te rog. Mă simt ciudat după tot teatrul la care ai asistat în sală.
Andrés își trecu palma pe ceafă, stingherit.
— Îți… vă mulțumesc… pentru tot. Nu știu cum aș putea să—
— Nu trebuie să faci nimic, îl opri ea, zâmbind. Tu m-ai ajutat prima dată, nu? Hai să spunem că universul a avut grijă să ne intersecteze când trebuia.
Andrés zâmbi stânjenit.
— Așa se pare…
Daniela îl privi direct, cu o căldură neașteptată.
— Aș vrea totuși să-ți las ceva. Un sfat.
„Nu lăsa niciodată frica să te împiedice să spui adevărul.”
Astăzi erai convins că ai pierdut totul, dar ai venit oricum. Asta se cheamă curaj.
Andrés încuviință din cap, vizibil emoționat.
— Mulțumesc… Daniela.
Ea inspiră adânc, ca și cum ar fi stat o clipă pe gânduri.
— Și poate… într-o zi… îmi arăți și mie cum ai schimbat roata aceea atât de repede. Eu cu siguranță nu m-aș fi descurcat.
Andrés izbucni, în sfârșit, într-un râs eliberator.
— Cu mare plăcere. Dar doar dacă promiți că nu mai lași mașina să circule cu anvelopele uzate.
— Promit, spuse ea cu o ușoară notă jucăușă.
Rămăseră o clipă față în față. O clipă puțin prea lungă ca să poată fi numită întâmplare.
Apoi, Daniela îi întinse mâna.
— Andrés… îți doresc de acum înainte o viață mai liniștită.
El îi strânse mâna cu sinceritate.
— Iar eu îți doresc zile mai bune decât aceasta. Deși… ziua de azi n-a fost chiar rea, nu?
Daniela zâmbi cu tot cu privire.
— Nu. Deloc.
Abia mai târziu, în timp ce se întorcea spre casă cu Tsuru-ul lui vechi tropăind mulțumit pe asfalt, Andrés înțelese că destinul nu se schimbă întotdeauna prin gesturi grandioase.
Uneori… totul pornește de la o simplă pană de cauciuc.
Și de la un om care, deși propria lui viață pare să se prăbușească, găsește totuși resurse să ajute un străin.