În noaptea de Crăciun, sora mea adoptivă, în vârstă de opt ani, a fost alungată afară, în plină iarnă, de părinții noștri. Am găsit-o pe marginea drumului, în zăpadă, purtând doar o pijama subțire și tremurând necontrolat. Cu voce abia auzită, mi-a spus: „Am aflat secretul lor. Au zis că, dacă spun cuiva, dispărem.” Când am ajuns acasă, am văzut urmele vineții încă vizibile pe spatele ei mic. Au crezut că pot să mă reducă la tăcere. S-au înșelat. Eram hotărât să scot adevărul la iveală și să mă asigur că vor ajunge exact acolo unde le este locul.
Zăpada nu se așternea liniștită peste Dealul Stejarilor, ci era purtată violent de vânt, care biciuia copacii golași. În interiorul Vilei Rădulescu, contrastul era izbitor: lumină caldă, marmură strălucitoare, râsete care se revărsau dincolo de pereții de sticlă. Strângerea anuală de fonduri din Ajun era în toi, un eveniment unde oamenii influenți își etalau generozitatea.
Am ajuns târziu.
Când SUV-ul meu s-a oprit în fața porților de fier, codul de acces a afișat roșu: acces refuzat. Nu se mai întâmplase niciodată. În timp ce încercam să înțeleg ce se petrece, am zărit ceva în depărtare.
La aproximativ patruzeci de metri, lângă liziera pădurii, se vedea o pată în zăpadă. Prea mică pentru un animal. Prea vie pentru a fi o piatră.
O pijama roz.
Am frânat brusc și am alergat, afundându-mi picioarele în zăpadă.
— Ilinca!
Era ghemuită, pe jumătate acoperită de un troian. Pielea îi era palidă, buzele albăstrii. Am ridicat-o — era ușoară, rigidă de frig — și am dus-o în grabă la mașină, pornind încălzirea la maximum.
— Ilinca, uită-te la mine. Deschide ochii.
Genele i s-au mișcat ușor.
— Matei? a șoptit, cu o voce fragilă. Apoi panica i-a cuprins chipul. M-a prins de încheietură cu o forță neașteptată.
— Te rog… nu mă du înapoi. A spus că sunt o investiție proastă. Că investițiile proaste se… lichidează.
Am simțit cum mi se strânge stomacul.
— Ce ți-a făcut?
— M-a împins afară. A zis că, dacă mai bat o dată la ușă, vin doctorii. Doctorii cu acele.
Observând cum își proteja coastele, am întrebat:
— Ilinca… te-a lovit?
Nu a răspuns.
Cu grijă, i-am ridicat gulerul pijamalei ude. Mă așteptam la o simplă vânătaie. Ce am văzut însă a fost mult mai grav.
— Doamne… am murmurat, cuprins de o furie rece.
— Am găsit ceva, a spus ea încet, scoțând din buzunar o foaie mototolită. Am luat-o de acolo. De asta m-au rănit?
Am netezit hârtia udă.
Era un document.
Certificat de deces
Nume: Ilinca Rădulescu
Data decesului: 25 decembrie 2026
Cauza: hipotermie accidentală
M-am uitat la dată.
Era 24 decembrie.
Telefonul meu a vibrat. Un mesaj de la un număr necunoscut:
„Dacă ai găsit hârtia, nu te mai întoarce. Ei știu.”
Am privit vila luminată, unde muzica și paharele ciocnite continuau.
Am pornit motorul.
Nu mai era vorba doar de a o salva.
Era o cursă contra timpului.
Am condus direct la spital. Nu la cel mai apropiat, ci la singurul unde știam că nu aveau influență. Ilinca a fost preluată imediat la urgență: hipotermie severă, contuzii multiple. Medicul a analizat certificatul și a spus grav:
— Asta nu e o eroare. Este premeditare.
Am sunat la poliție chiar din salon.
Când anchetatorii au ajuns, petrecerea de la vilă era încă în desfășurare. I-am condus prin garajul subteran, la biroul „donatorilor”, la serverul ascuns în spatele unui panou de artă. Acolo erau documente scanate, liste, dosare cu copii adoptați evaluați ca „active”, planuri de „ieșire”. Termeni reci pentru destine fragile.
La miezul nopții, muzica s-a oprit.
Nu pentru că petrecerea se terminase, ci pentru că au intrat trupele speciale.
Părinții mei adoptivi au coborât scările cu mâinile ridicate, sub privirile înghețate ale invitaților. Unii plângeau, alții filmau. Nimeni nu mai zâmbea.
— Este o neînțelegere, a spus ea, calmă. Noi doar ajutăm copii—
— Aveți dreptul să păstrați tăcerea, a intervenit ofițerul.
Când au fost încătușați, m-a privit fix.
— Ai distrus totul.
— Nu, am răspuns. Ați făcut-o singuri.
Dimineața, Ilinca s-a trezit și m-a apucat de deget.
— Nu mă mai duc înapoi, nu-i așa?
— Niciodată.
A zâmbit, timid, dar curajos.
Câteva zile mai târziu, procurorul m-a sunat.
— Avem probe pentru trafic de minori, tentativă de omor și fals. Dar există ceva mai amplu. O rețea. Sunt oameni încă liberi.
Am închis telefonul și am privit certificatul mototolit.
Ilinca fusese „programată” să moară a doua zi.
Iar alți copii aveau deja date stabilite.
Am deschis laptopul.
Un folder nou.
Un singur titlu:
URMĂTORII
Și am știut, cu o liniște rece, că nu era sfârșitul.
Era doar începutul.
Notă: Text cu caracter narativ și ficțional. Orice asemănare cu persoane sau evenimente reale este întâmplătoare.