În acel moment, ușa salonului s-a deschis, iar un polițist a pășit înăuntru cu o expresie gravă. Din capătul holului am zărit-o pe Ramona apropiindu-se: brațele încrucișate, chipul tensionat, fără nicio urmă de îngrijorare. M-am ridicat încet. Mâinile îmi tremurau, dar nu de teamă, ci de o furie profundă, greu de controlat.
Era un sentiment nou, intens, care îmi lua respirația. Ramona s-a oprit în prag și ne-am privit pentru o secundă. N-a rostit nimic. A ridicat doar o sprânceană, ca și cum prezența ei acolo era o formalitate inutilă. O asistentă a încercat să-i spună ceva, însă polițistul a intervenit imediat, ridicând mâna într-un gest clar.
— Doamnă, vă rog să așteptați pe hol până finalizăm discuția, a spus el pe un ton ferm.
Ramona a pufnit iritat, dar a făcut un pas înapoi. În ochii ei nu se citea regret, doar dispreț.
M-am întors spre Andreea. Respira sacadat, iar bandajele de pe mâinile ei mă răneau mai tare decât orice. I-am mângâiat fruntea și am sărutat-o ușor.
— Totul va fi bine, draga mea. Îți promit.
Polițistul s-a apropiat și a deschis carnetul de notițe.
— Avem nevoie de declarația dumneavoastră, domnule Popescu. Copila a relatat ce s-a întâmplat, dar trebuie să știm dacă au existat episoade anterioare de violență.
Am închis ochii pentru o clipă. Nu avusesem niciodată o dovadă clară. Ramona fusese dură, distantă, autoritară, dar nu violentă. Sau poate că refuzasem să văd. Poate că m-am ascuns în spatele muncii și am ales să cred că Andreea este în siguranță.
— Nu am suspectat așa ceva, am spus încet. Dar acum… sunt lucruri care capătă sens. Frica ei când Ramona ridica vocea. Tăcerea de la masă. Refugiul constant în camera ei.
Polițistul a notat fără să comenteze.
— Vom deschide o anchetă. Pe durata investigației, copilul va fi sub protecția statului. Vom avea nevoie de dovezi medicale, fotografii și eventual martori. Există posibilitatea ca doamna Ramona să fie reținută în această seară.
Din spatele meu s-a auzit vocea ei, aspră:
— Serios? Pentru o ieșire nervoasă? Pentru o copilă mincinoasă care fură mâncare?
M-am întors brusc. Scaunul s-a răsturnat în urma mea. Am făcut un pas spre ea, dar polițistul m-a oprit, punându-mi palma pe piept.
— Nu merită să vă consumați energia, a spus calm.
În timp ce era condusă afară, Ramona s-a întors o ultimă dată.
— O să regreți. M-ai obligat să cresc un copil care nu era al meu, iar acum mă acuzi pentru că n-am mai suportat.
Fiecare cuvânt m-a lovit dur. Un copil care nu era al ei… și totuși fusese sub responsabilitatea ei. Iar ea alesese cruzimea.
Următoarele două zile le-am petrecut lângă patul Andreei. Nu am plecat, nu am dormit. I-am citit, i-am ținut mâna, am plâns în liniște. Medicii mi-au explicat că mâinile ei vor necesita intervenții serioase, poate grefe, și că vor rămâne cicatrici. Dar va trăi. Atât conta.
Ancheta a avansat rapid. Ramona a fost arestată preventiv. Presa a preluat cazul cu titluri dure. Jurnaliștii m-au sunat, dar am refuzat orice declarație.