Exact în acel moment, ușa salonului s-a deschis brusc, iar logodnica lui Andrei a intrat năvalnic, cu trăsăturile deformate de furie. A întins brațul spre pătuțul copilului meu și a început să strige, iar cuvintele ei au paralizat întreaga încăpere.
— Totul e o minciună! A pus la cale asta ca să te recâștige! E disperată, Andrei! Copilul… copilul ăsta nici măcar nu e al tău!
Respirația mi s-a oprit pentru o clipă. Am simțit cum aerul din plămâni devine greu, aproape imposibil de tras. Mama mea a făcut instinctiv un pas înainte, poziționându-se între mine și femeia care țipa, ca un scut tăcut. Fetița mea s-a agitat în pătuț și a izbucnit în plâns, reacționând parcă la tensiunea care umplea salonul. O infirmieră a încercat să intervină, să o calmeze pe femeie, dar era prea târziu. Criza ei de gelozie scăpase complet de sub control.
— Ai plănuit totul! De aceea nu i-ai mai răspuns! De aceea l-ai făcut să creadă că nu e copilul lui! Ai vrut să ne distrugi! Ai vrut să…
— Destul! am spus tăios. Nu ai dreptul să vorbești așa în fața copilului meu!
Vocea mea a fost mai fermă decât m-aș fi așteptat. Mama mi-a strâns mâna, ca un semn de sprijin. Andrei rămânea mut. Privea când spre mine, când spre ea, iar pe chipul lui se citea, în sfârșit, realizarea greșelilor făcute. Dar momentul pentru explicații trecuse.
— Ai mințit, i-am spus direct. L-ai manipulat și ai încercat să-mi distrugi viața. Ce-ai reușit, de fapt, a fost să distrugi ce mai rămăsese din relația voastră. Dacă mai are un strop de conștiință, astăzi va pleca de lângă tine.
Andrei a închis ochii și a tras aer adânc în piept. Apoi s-a întors către ea.
— Pleacă, i-a spus simplu.
— Cum adică să plec? a întrebat ea, uluită. Chiar o să renunți la tot pentru ea?
— Pentru copilul meu, a răspuns ferm. Tu pleci. Eu rămân.
Liniștea care a urmat a fost apăsătoare. Femeia a înțeles, în sfârșit, că pierduse. A mai vrut să spună ceva, dar mama mea, calmă și demnă, i-a indicat ușa fără niciun cuvânt. Cuprinsă de furie și neputință, a ieșit trântind ușa salonului.
Andrei s-a apropiat de pătuț și s-a așezat lângă fetiță. O privea ca hipnotizat.
— Cum o cheamă? a întrebat, cu voce joasă.
— Maria, am răspuns după o pauză. Maria Ana.
— Ca bunica mea… și ca mama ta, a murmurat.
Am dat din cap. A întins mâna spre mine, dar m-am retras instinctiv.
— Nu poți să apari după atâta timp și să te porți de parcă nimic nu s-a întâmplat, i-am spus. Nu după ce m-ai lăsat singură. Nu după ce m-ai făcut să mă îndoiesc de mine și de copil.
— Știu, a spus. Am greșit. Poate nici nu merit să fiu aici, dar vreau să fiu tatăl ei. Nu-ți cer altceva. Nu vreau să intru în viața ta dacă nu mă vrei. Vreau doar să fiu prezent în viața fiicei mele.
Lacrimile mi-au curs fără să le pot opri. Nu pentru el. Pentru Maria. Merita să aibă un tată. Merita ceva mai bun decât tăceri și absențe.
— Vom face totul legal, am spus. Program stabilit. Mediere. Niciun pas fără reguli clare.
— Accept, a răspuns imediat. Orice, numai să nu o pierd.
După externare, zilele mele au devenit un echilibru fragil între prezent și trecut. Încercam să mă bucur de lucrurile mici: zâmbetul Mariei, mirosul ei, sunetele ei. Dar fiecare apariție a lui Andrei răscolea răni vechi. Venea cu jucării, cu flori, cu scuze. Mereu cu scuze.
Mama mă sfătuia să fiu atentă. Prietenele îmi spuneau să nu-l iert. Dar Maria râdea când îl vedea. Își întindea mânuțele spre el. Pentru ea, el era pur și simplu „tati”. Și nu am putut să-i refuz această bucurie.
Au trecut luni. Două. Trei. Șase. Într-o zi, Andrei a venit mai devreme decât era stabilit. Ținea o cutie în mâini și părea emoționat.
— Pot să intru? a întrebat.
Am încuviințat.
— Ce ai acolo?
A deschis cutia. Era un album foto. Strânsese imagini cu Maria. Cu mine. Cu noi. Fără să realizez, îi permisesem să facă parte din viața noastră.
— Nu am venit să te conving, a spus. Dar vreau să știi ceva. M-am despărțit de ea definitiv. Am renunțat la firmă. M-am mutat aici, mi-am schimbat locul de muncă. Am învățat că pot fi mai mult decât un om de carieră.
— De ce îmi spui toate astea?
— Pentru că încă te iubesc. Și nu pot trăi fără Maria. Fără tine.
L-am privit mult timp. Cuvintele nu mai aveau puterea de altădată. Durerea nu dispăruse. Dar nici speranța nu murise complet. Îl vedeam altfel acum. Nu ca pe omul care m-a abandonat, ci ca pe cel care învățase, în sfârșit, să-și recunoască greșelile.
— Poate… poate că nu e prea târziu, am spus. Nu pentru noi, dar nici pentru tine.
Andrei mi-a luat mâna. De data aceasta, nu m-am retras.
Maria a râs din pătuț. Iar râsul ei a fost mai puternic decât orice promisiune. A fost răspunsul de care aveam nevoie.
Atunci am înțeles că viața nu ne oferă întotdeauna începuturi perfecte, dar uneori ne dă șansa unui drum nou. Iar eu eram pregătită să-l parcurg. Cu Maria în brațe. Cu fruntea sus. Și, poate, cu Andrei alături — de data aceasta, cu adevăr și responsabilitate.
⸻
Notă: Acest text are caracter narativ și abordează teme emoționale și familiale. Orice persoană aflată într-o situație similară este încurajată să caute sprijin legal, psihologic și instituțional adecvat.