Mara își amintea doar frigul din acea seară.
Nu frigul de afară, ci cel din casă — acela care se strecura prin oase când soba rămânea fără lemne și mama nu mai avea putere să se ridice din pat. Gemenii plângeau, unul după altul, iar Mara făcea ce învățase singură: îi legăna, îi hrănea, le vorbea încet, ca și cum vocea ei ar fi putut ține lumea întreagă laolaltă.
Când mama s-a prăbușit pe podea, n-a țipat. A știut ce trebuie să facă.
A tras roaba până la drum, a pus-o pe mama ei înăuntru, cu grijă, și a împins. Kilometri întregi. Cu palmele amorțite și genunchii tremurând. Nu s-a oprit nici când mâinile au început să-i sângereze.
La spital, o asistentă a alergat spre ele.
— Unde sunt părinții tăi? a întrebat.
Mara a arătat spre frigiderul din hol, unde mama lipise un pliant vechi.
— A zis că aici trebuie să vin dacă se întâmplă ceva.
Ușile s-au închis. Targa a dispărut. Gemenii au fost luați în brațe de asistente. Mara a rămas singură pe un scaun prea mare.
— O să se mai trezească? a întrebat ea, fără să plângă.
Medicul a tăcut o fracțiune de secundă prea mult.
În acea noapte, Protecția Copilului a venit. Un bărbat cu voce calmă și mapă sub braț.
— Doar până dimineață, a spus el. Ca să fii în siguranță.
— Nu plec, a răspuns Mara. Dacă se trezește și nu sunt aici?
Au rămas.
Dimineața a venit cu un soare palid și un adevăr greu.
— Mama ta a fost foarte curajoasă, i-a spus doctorul. Dar uneori, corpul nu mai poate.
Mara a dat din cap. Atât.
N-a plâns. A înțeles.
Zilele au curs altfel de atunci. Hârtii. Întrebări. Un centru cu pereți colorați și miros de detergent. Gemenii râdeau. Mara tăcea.
— Știi să citești? a întrebat-o cineva.
— Mama m-a învățat.
În fiecare seară, le spunea fraților povești. Despre o femeie care nu renunță. Despre copii care cresc prea repede. Despre dragoste care nu moare.
La școală, era invizibilă. Până când o învățătoare a observat caietele ei pline de cuvinte.
— Tu scrii foarte frumos, Mara.
— Scriu ca să nu uit.
Câteva pagini au ajuns la un concurs. Mara a câștigat. A urcat pe scenă mică, dar dreaptă.
— Povestea mea nu e doar a mea, a spus ea. E despre toți copiii care au trebuit să fie mari înainte de vreme.
Oamenii au ascultat.
Au urmat alții care au ascultat. O familie care pierduse o fiică. O casă cu grădină. Mâini care nu o trăgeau, ci o țineau.
— Pot să-ți spun „mami”? a întrebat într-o zi.
Răspunsul a fost o îmbrățișare.
Anii au trecut. Mara a crescut. A scris o carte. A devenit voce pentru cei care nu știu încă să vorbească.
Dar seara, când închidea lumina, făcea același lucru ca atunci: le citea gemenilor.
Și simțea, dincolo de timp, mâna mamei ei.
Pentru că unele iubiri nu dispar.
Se transformă în drum.