M-au scos afară dintr-o cafenea împreună cu nepoțica mea, un bebeluș, în ploaie — iar apoi dreptatea a apărut exact când nu mai speram.
Am născut-o pe fiica mea, Sorina, la 40 de ani. A fost copilul meu minune și singurul pe care l-am avut vreodată. La 31 de ani, Sorina era însărcinată cu primul ei copil, însă anul trecut am pierdut-o la naștere. Nu a apucat nici măcar să-și țină fetița în brațe.
Tatăl copilului a dispărut imediat, iar eu am rămas tutorele micuței Ana. Din când în când trimite câte un cec lunar, o sumă mică, abia suficientă pentru scutece.
Așa am ajuns să fim doar noi două: eu și Ana. Sunt în vârstă și obosită, însă ea nu mai are pe nimeni altcineva.
Ieri, după o vizită istovitoare la pediatru, am intrat într-o cafenea mică, doar ca să-mi odihnesc spatele și să o hrănesc pe Ana. Afară ploua mărunt și continuu, iar picăturile loveau geamurile fără întrerupere. Ana a început să se agite, așa că am ridicat-o la piept și i-am șoptit:
— „Șșș… bunica e aici.”
Nu apucasem s-o liniștesc bine, că o femeie de la masa de lângă noi și-a strâmbat fața și a spus suficient de tare încât să audă toată lumea:
— „Aici nu e creșă. Unii am venit să ne relaxăm, nu să privim… asta.”
Partenerul ei s-a aplecat spre noi, cu o voce tăioasă:
— „Da, de ce nu ieși cu bebelușul tău care urlă? Unii plătim bani buni ca să nu ascultăm asemenea zgomote.”
Mi s-au înroșit obrajii pe loc. Simțeam cum privirile tuturor se lipesc de mine. Ana m-a apucat strâns cu mânuțele ei. Să ies afară?
În ploaia rece?
Încercam să țin biberonul, dar îmi tremurau mâinile, iar respirația îmi devenise grea.
Atunci a venit și chelnerița. Avea o tavă în mână și evita să mă privească direct.
— „Doamnă… poate ar fi mai bine să o hrăniți afară.”
Biberonul era cât pe ce să-mi scape dintre degete.
Și chiar atunci s-a întâmplat ceva neașteptat.
Ana a încetat dintr-odată să se mai foiască. Trupul ei mic s-a relaxat complet, iar ochii i s-au mărit, de parcă ar fi auzit sau ar fi simțit ceva ce eu nu puteam înțelege.
A întins mânuța, însă nu spre mine.
Am ridicat capul ca să văd la ce se uită.
Și l-am observat.
În pragul ușii, scuturându-și umbrela încărcată de apă, stătea un bărbat înalt, îmbrăcat într-o uniformă închisă la culoare.
Un polițist.
Înainte să apuc să spun ceva, Ana și-a întins mânuța spre el, ca și cum l-ar fi recunoscut.
Bărbatul s-a oprit brusc. I-am văzut expresia schimbându-se, ca și cum ceva din el se fisura.
Ochii i s-au umezit — și nu din cauza ploii.
Chelnerița a făcut un pas înapoi. Cei doi clienți care mă jigniseră au tăcut imediat.
Polițistul s-a apropiat de masa mea încet, ca și cum se temea să nu sperie copilul.
— „Doamnă… îmi cer scuze, dar… cum o cheamă pe fetiță?” a întrebat el, cu vocea nesigură.
— „Ana,” am răspuns, strângând-o mai aproape. „Ana Marinescu.”
A închis ochii pentru o clipă, apoi a tras adânc aer în piept, ca un om care primește o veste greu de dus.
— „Iar mama ei… cum o chema?”
Mi s-a strâns gâtul.
— „Sorina. Sorina Marinescu.”
Atunci bărbatul și-a dus mâna la gură și a făcut doi pași înapoi, ca și cum ar fi fost lovit de un adevăr pe care nu îl putea ține în picioare. În secunda următoare a căzut în genunchi lângă masa mea.
Barista și ceilalți clienți priveau fără să clipească.
— „Doamnă… Sorina a fost sora mea.”
În acel moment, totul părea că se oprește: zgomotele din cafenea, ploaia de afară, chiar și respirația mea.
Sora lui? Sorina?
Sorina nu îmi spusese niciodată că are frate. Nu vorbise despre familie.
El a continuat, cu glasul rupt:
— „Nu am știut că a murit. M-am certat cu ea înainte să rămână însărcinată… și apoi s-a mutat.
Am căutat-o un an. După aceea am aflat că dispăruse complet.
Iar acum… acum îmi văd nepoata în fața mea…”
S-a uitat la Ana, care încă îi întindea mânuța, liniștită ca niciodată.
Polițistul și-a șters lacrimile, apoi s-a ridicat. Pe chipul lui era o hotărâre care nu mai lăsa loc de discuții.
S-a întors către chelneriță:
— „Vorbesc în calitate de ofițer de poliție: doamna și copilul rămân aici. Nu le dați afară.”
Chelnerița a înghițit în sec.
— „Da… da, domnule agent.”
Apoi s-a întors către cei doi clienți, care se micșoraseră pe scaune.
— „Iar pe dumneavoastră vă rog să părăsiți localul. Acum. Modul în care v-ați purtat cu o femeie în vârstă și cu un nou-născut este de neacceptat.”
S-au ridicat fără să mai spună nimic și au ieșit în ploaie.
Polițistul a tras un scaun și s-a așezat lângă mine.
— „Doamnă… dacă îmi permiteți… aș vrea să fac parte din viața ei. Din viața Anei. Este tot ce mi-a rămas din sora mea.”
L-am privit atent.
Nu era minciună în privirea lui.
Era durere, dar și o afecțiune profundă.
Am strâns mânuța Anei în palma mea.
— „Sorina te-ar fi vrut aproape,” i-am spus. „Ești binevenit oricând.”
A izbucnit în plâns, fără să se ascundă, cu o sinceritate care m-a răscolit. Și-a sprijinit fruntea în mâini.
Apoi s-a ridicat și a spus cuvinte pe care nu le voi uita:
— „Doamnă… de astăzi înainte, nu mai sunteți singură. Vă promit.”
În cafeneaua în care fusesem umilită și gonită, într-o zi rece și ploioasă în care totul părea nedrept, am primit ceva ce nici nu realizasem că îmi lipsea:
familie, sprijin și unchiul pe care Ana merită să-l aibă.
Uneori, dreptatea intră pe ușă exact când crezi că ai rămas complet singur.
Iar când intră… schimbă totul.
⸻
Notă: Acest text este o povestire de ficțiune. Orice asemănare cu persoane sau situații reale este pur întâmplătoare.