La opt zile după moartea soției mele, Ana, la doar 42 de ani, casa încă îi păstra prezența. Cana ei de ceai rămăsese pe noptieră, iar geaca îi atârna pe spătarul scaunului. Zilele treceau fără formă, iar eu funcționam mecanic, fără să mai percep timpul.
Apoi a apărut notificarea.
O tranzacție din contul nostru comun. Închiriere auto.
Respirația mi s-a blocat. Ana murise. O văzusem coborâtă în pământ. Cum putea exista o astfel de plată?
Fără să mai judec limpede, m-am urcat în mașină și am mers direct la firma de închirieri. Tremuram. Am scos fotografia ei din telefon și am așezat-o pe biroul angajatului.
— Soția mea, am spus. Spuneți-mi că este o greșeală.
Bărbatul a privit ecranul și a devenit livid.
— Această femeie… a fost aici, a rostit încet. Acum câteva zile.
Am simțit cum mi se prăbușește stomacul.
— Este imposibil. Soția mea este moartă.
A înghițit cu dificultate.
— A venit foarte slăbită. Abia se ținea pe picioare. Era însoțită de un bărbat mai tânăr… cred că fiul ei.
Fiul ei.
Ana îmi spusese mereu că nu poate avea copii. Sau, cel puțin, asta crezusem eu.
— Unde s-au dus? am întrebat, cu vocea frântă.
— Au închiriat mașina pentru o zi. Au spus că merg la mare.
Am plecat de acolo cu mintea în flăcări. Am condus ore întregi până la spitalul unde Ana fusese declarată decedată. Am cerut dosarul. Am cerut explicații. Un medic mai în vârstă m-a privit cu o oboseală grea.
— A existat o eroare. Stopul cardiac a fost real. Dar ea și-a revenit. Pentru câteva minute. A plecat înainte să ne dăm seama.
— Și nu m-ați sunat? am întrebat.
A tăcut.
Am găsit-o la mare, într-o pensiune mică. Era extrem de slabă, palidă, dar în viață. Stătea pe un scaun, cu capul sprijinit de umărul unui tânăr.
Când m-a văzut, a izbucnit în plâns.
— Îmi pare rău, a șoptit. Nu mai aveam timp. Voiam să-l văd măcar o dată… pe fiul meu. L-am dat spre adopție înainte să te cunosc. Când am aflat că mor, nu am avut curajul să-ți spun. Am vrut doar o zi. O singură zi ca mamă.
M-am uitat la băiat. Avea ochii ei.
— De ce nu te-ai întors? am întrebat.
— Pentru că știam că, dacă te-aș vedea, n-aș mai putea pleca, a spus. Și nu voiam să mă vezi murind.
Am rămas cu ei până seara. Am vorbit puțin. Nu mai era nevoie de explicații suplimentare.
În noaptea aceea, Ana a murit în somn. De data aceasta, definitiv.
Dimineața, fiul ei mi-a întins o scrisoare.
„Te-am iubit. Te-am ales pentru viață, nu pentru moarte. Ai fost liniștea mea. Ai fost casa mea.”
Am închis ochii și am înțeles.
Uneori, iubirea nu înseamnă să ții pe cineva lângă tine cu orice preț.
Uneori, iubirea înseamnă să lași omul pe care îl iubești să-și încheie povestea așa cum are nevoie.
Și, în ciuda durerii, știam un lucru sigur: Ana nu murise fugind de mine. Murise alergând spre adevăr.
Notă: Acest text are caracter narativ și ficțional, fiind realizat în scop literar. Nu reprezintă persoane sau evenimente reale și nu constituie sfat medical, juridic sau de altă natură.