Am descoperit aproape 15.000 de lei ascunși în pușculița fiului meu de 13 ani, Andrei, într-o după-amiază în care făceam ordine în camera lui. Am rămas pe loc, cu cutia în mâini, incapabilă să mă mișc. De la moartea tatălui său, existența noastră fusese o luptă continuă. Lucram la două joburi și calculam fiecare cheltuială. Suma aceea nu își avea locul acolo.
În aceeași seară, Andrei mi-a spus, pe un ton prea degajat, că după școală urma să meargă la aniversarea unui coleg. Zâmbetul i-a apărut prea repede. Ceva nu se potrivea. Am sunat-o pe mama copilului, care a fost sincer surprinsă.
— Nu, nu avem nicio petrecere, mi-a spus.
Am simțit cum mi se strânge pieptul. Noaptea aceea a trecut fără somn. Dimineața, mi-am luat liber și am hotărât să-l urmăresc.
După ore, Andrei nu s-a îndreptat spre cartierul colegului. A urcat într-un autobuz. L-am urmat de la distanță. A coborât lângă un centru comercial vechi și a intrat într-un magazin de electronice second-hand. L-am văzut scoțând din ghiozdan un telefon vechi, apoi încă unul. Proprietarul i-a numărat banii și i i-a pus în palmă.
Am intrat, cu mâinile tremurând.
— Andrei.
S-a întors brusc și a pălit.
— Mamă… pot să explic.
Am ieșit afară. A început să plângă.
— Nu am furat, a spus repede. Le repar. Telefoane stricate. Colegii mi le aduc, la fel și vecinii. Am învățat singur, de pe internet. Le vând ca să strâng bani.
— Pentru ce? am întrebat, cu vocea frântă.
A scos din buzunar o foaie împăturită. Era o ofertă.
— Pentru tine. Vreau să-ți plătesc datoriile. Te aud noaptea când crezi că dorm. Știu cât ești de obosită. Nu voiam să-ți fie rușine de mine… voiam să te ajut.
Am îngenuncheat pe trotuar și l-am cuprins strâns. Toată teama mea s-a transformat într-o mândrie dureroasă și frumoasă.
— Nu ai făcut nimic greșit, i-am spus. Dar nu trebuie să duci singur povara asta. Suntem o echipă.
În săptămânile care au urmat, am discutat cu un profesor de informatică. Andrei a fost înscris la un club de robotică. Magazinul i-a oferit un mic job legal, în weekend. Banii din pușculiță i-am depus într-un cont de economii, destinat viitorului lui.
Într-o seară, l-am găsit adormit, cu un caiet pe piept. Pe copertă scria: „Planul nostru”.
Atunci am înțeles. Nu eram o mamă care își crescuse copilul prea repede. Eram o mamă care crescuse un om bun. Și, pentru prima dată după mult timp, am adormit liniștită.
Notă: Acest text are caracter narativ și ficțional, fiind realizat în scop ilustrativ. Nu reprezintă un caz real și nu constituie un sfat financiar, educațional sau juridic.