Daniel a tras scaunul, care a scârțâit scurt, și s-a așezat. Încerca să pară stăpân pe sine, însă genunchii îi tremurau ușor sub masă. L-am privit fără ură, doar cu o oboseală adâncă, adunată în piept după ani întregi de tăceri și resemnări.
Comisarul Radu a deschis un dosar subțire. Hârtiile au foșnit sec, ca frunzele uscate.
— Avem o declarație, a spus el. Avem fotografii. Și avem martori.
Daniel a ridicat privirea spre mine.
— Mamă… nu trebuia să faci asta.
Am inspirat adânc.
— Ba da. Trebuia de mult.
Părintele Andrei a intervenit cu o voce joasă, lipsită de judecată.
— Violența nu începe cu palma, Daniel. Începe cu vorba urâtă, cu amenințarea, cu frica. Și se oprește doar atunci când cineva are curajul să spună: ajunge.
Elena mi-a acoperit mâna cu a ei. Strânsoarea era caldă și sigură.
— Ai crezut că e singură, a spus. N-a fost niciodată.
Daniel a înghițit greu.
— Am fost nervos. N-am vrut…
— Ai vrut suficient cât să lovești, l-a întrerupt comisarul. Și asta are consecințe.
I-am văzut umerii lăsându-se. Pentru prima dată, nu mai era omul care domina casa, care trântea uși și impunea tăcerea. Era doar cineva pus față în față cu adevărul.
Am împins farfuria cu mămăligă spre mijlocul mesei.
— Mănâncă, i-am spus. O să ai nevoie de putere. Urmează un drum lung.
A clipit, derutat.
— Ce vrei să spui?
Comisarul a închis dosarul.
— Astăzi vei veni cu mine la secție. Nu în cătușe. Deocamdată. Vei da o declarație completă. Apoi, în funcție de ce decide procurorul, se vor lua măsuri.
Daniel a izbucnit:
— E mama mea!
— Tocmai de aceea, a spus Elena calm. Pentru că e mama ta.
M-am ridicat. Obrazul încă mă durea, dar spatele mi-era drept.
— Te-am crescut cu greu. Am muncit pe bani puțini, am plătit facturi, am strâns fiecare leu. Ți-am luat apărarea de nenumărate ori. Dar nu te-am crescut ca să-mi fie frică în propria mea casă.
A tăcut. Lacrimile i s-au adunat în colțul ochilor. Nu le-am șters. Nu mai era rolul meu.
Părintele Andrei s-a ridicat și el.
— Există și ajutor, Daniel. Consiliere. Schimbare. Dar primul pas este să-ți recunoști fapta.
Daniel a dat din cap, încet.
— Recunosc.
Cuvântul a căzut greu, ca o piatră. Dar după ce a fost rostit, aerul din cameră s-a ușurat.
După plecarea lor, casa a rămas tăcută. Am strâns masa fără grabă. Vesela bună a fost spălată cu atenție, fața de masă împăturită cu grijă. Elena a rămas lângă mine.
— Ce o să faci acum? m-a întrebat.
Am zâmbit pentru prima dată în acea dimineață.
— O să trăiesc.
În zilele care au urmat, Daniel s-a mutat. Am schimbat yala. Am pus flori la fereastră. Am mers la piață și am vorbit cu oamenii fără să-mi mai feresc privirea.
Nu a fost ușor. Nici rapid. Dar a fost corect.
Într-o duminică, am mers la biserică. Părintele Andrei m-a salutat din prag. Elena s-a întors la Cluj, liniștită. Eu m-am așezat pe banca mea, cu inima bătând normal, fără teamă.
Uneori, puterea nu înseamnă să ridici vocea.
Înseamnă să pui masa, să chemi adevărul și să spui, calm: ajunge.
Notă: Acest text are caracter narativ și ficțional. Nu descrie persoane sau evenimente reale și nu constituie un sfat juridic sau psihologic.