Telefonul a vibrat din nou pe masă, iar eu nu m-am atins de el. Nu din răutate și nici din dorința de a pedepsi pe cineva, ci dintr-o stare nouă, liniștitoare, pe care nu o mai trăisem de mult timp.
Am rămas pe loc și mi-am lăsat privirea pe bradul mic din colțul camerei, cumpărat din piață. Globurile erau vechi, unele ciobite, altele rămase din vremurile în care Maria era încă lângă mine. Nu semăna cu brazii din reviste, dar avea o valoare pe care nimeni nu mi-o putea lua. Era al meu.
După al nouăsprezecelea apel, Mihai a renunțat să mai sune și a lăsat un mesaj vocal. Îi tremura vocea. Nu mai era sigur pe el, nu mai era fiul care știa că tatăl va rezolva orice problemă.
„Tată… sună-mă. E important.”
Am închis telefonul și am mai luat o înghițitură de whisky. Știam ce înseamnă „important”. Fusese important și când făceam calcule la masa din bucătărie, sub o lumină slabă. Fusese important și când dormeam cu geaca pe mine, ca să nu pornesc căldura.
Dimineața următoare m-am trezit devreme. Am făcut curățenie în casă, așa cum obișnuiam înainte de Crăciun. Am scos cutia cu documente: contracte, acte, hârtii semnate de-a lungul timpului fără să le citesc cu adevărat, doar pentru că „așa se face”.
Am sunat un avocat din oraș, un om simplu, recomandat de un vecin. I-am povestit totul direct, fără ocolișuri. A ascultat în liniște. Apoi mi-a explicat calm ce drepturi am și ce opțiuni există.
Pentru prima dată după mult timp, cineva mi s-a adresat ca unui om, nu ca unui portofel.
După-amiază, Mihai a venit la poartă. Nu a mai sunat. A bătut, așa cum făcea în copilărie. L-am privit prin geam înainte să-i deschid. Părea mai mic decât îl știam.
Am deschis ușa.
„De ce n-ai venit la aeroport?” m-a întrebat direct, cu un amestec de supărare și neliniște.
„Pentru că nu mai sunt șoferul nimănui”, i-am răspuns.
A urmat o tăcere apăsătoare. Apoi au venit reproșurile: că i-am pus într-o situație penibilă, că părinții Ioanei au fost nevoiți să ia un taxi, că nu a fost un gest frumos.
L-am ascultat până la capăt.
Apoi i-am spus totul. Despre bani, despre rate, despre nopțile în care număram fiecare leu, despre Crăciunul în care nu mai aveam loc pentru mine.
Ioana a sosit mai târziu. A încercat să minimalizeze situația, să spună că am înțeles greșit, că nimic nu a fost făcut cu intenție.
I-am privit pe amândoi și am realizat, pentru prima dată, că nu-mi mai este teamă să pierd ceva.
Le-am spus clar că situația casei va fi pusă pe pauză. Fie își vor asuma ratele, fie vor fi luate alte decizii. Nu a fost o amenințare, ci o constatare a realității.
Au plecat fără alte cuvinte.
Crăciunul l-am petrecut singur, dar nu în singurătate. Am gătit curcanul după rețeta Mariei, am pus muzică veche și am mâncat încet, fără grabă.
După Anul Nou, Mihai m-a sunat din nou. De data aceasta, tonul era diferit. A cerut să ne vedem. Nu ca să vorbim despre bani, ci despre noi.
Lucrurile nu s-au rezolvat peste noapte, dar s-au schimbat. Pentru că uneori, cel mai mare dar pe care îl poți oferi familiei tale este să te respecți pe tine însuți.
Iar eu, la șaizeci și doi de ani, am învățat acest lucru în sfârșit.
Notă: Textul de mai sus este o poveste narativă cu caracter ficțional, destinată exclusiv informării și lecturii generale. Orice asemănare cu persoane sau situații reale este întâmplătoare.