Eu și sora mea, Elena, am crescut convinse că suntem gemene dizigote. Deși nu semănam prea mult, nimeni nu a pus vreodată sub semnul întrebării această poveste. Aveam aceeași dată de naștere, aceeași mamă și aceleași amintiri din copilărie.
Într-o zi, aproape în joacă, am decis să facem împreună un test ADN.
Rezultatul ne-a paralizat: 0% potrivire.
— Este imposibil, a spus Elena. Trebuie să fie o eroare.
Dar nu era.
Cu teamă și nedumerire, am mers la spitalul în care ne născuserăm. După o lungă perioadă de așteptare, o asistentă ne-a invitat într-un birou îngust. A introdus în calculator numele meu, al Elenei și al mamei noastre.
Privirea i-a fugit de la ecran spre mine, apoi înapoi la informații.
— În noaptea în care v-ați născut, a avut loc o confuzie gravă în maternitate, a spus ea încet.
Simțeam cum totul se prăbușește în jur.
— Una dintre voi a fost schimbată accidental cu un alt nou-născut. Spitalul a descoperit eroarea după câteva zile… însă mama voastră a refuzat schimbarea.
Am reacționat amândouă simultan:
— Ce înseamnă asta?
Asistenta a rostit cu blândețe:
— Înseamnă că mama voastră a plecat acasă cu doi copii. Unul biologic, unul nu. Și i-a iubit pe amândoi fără diferență.
Când am ajuns acasă, mama ne aștepta. Avea pregătite scrisori pe care le păstrase ani la rând, în cazul în care adevărul ar fi ieșit la lumină.
— Mi-a fost teamă să vă spun, a mărturisit ea. Pentru mine, nu ADN-ul v-a făcut fiicele mele, ci nopțile de veghe, rănile bandajate, lacrimile pe care vi le-am șters.
Am izbucnit toate trei în plâns.
Acum cunoaștem adevărul. Dar nimic din ce contează nu s-a schimbat.
Suntem surori — nu prin sânge, ci prin alegere.
Iar lecția pe care am învățat-o este aceasta:
Familia nu este determinată de gene, ci de cei care rămân alături, chiar și atunci când adevărul este dureros.
Iar mama noastră…
ne-a ales pe amândouă.