Trecerea săptămânilor a alimentat curiozitatea micului oraș, care ajunsese să vorbească tot mai des despre bărbatul nevăzător ce venea în fiecare zi la florăria Anei. Apoi, într-o după-amiază liniștită, Andrei s-a așezat în genunchi în fața ei, ținând în mână un crin alb, simplu și impecabil.
— Ana, i-a spus el cu o blândețe profundă, tu ai reușit să-mi arăți frumusețea din lucrurile pe care nu le pot vedea. Vrei să-mi devii soție?
Ana a rămas fără cuvinte. Crinul din mâna lui părea să lumineze încăperea, deși lumina din florărie era slabă. Ochii i s-au umplut de lacrimi, dar a refuzat să le lase să cadă. Simțea cum timpul se suspendă în jurul ei. O parte din sufletul ei ar fi vrut să fugă — ideea ca cineva să o iubească, să îi vadă frumusețea, părea imposibilă. Toată viața fusese numită „monstru”. Dar Andrei nu judeca după aparențe. El percepea altfel. Simțea. Iubea.
— Da… Da, accept, a rostit ea în șoaptă. Pentru prima dată, Ana avea impresia că trăiește cu adevărat.
Când vestea s-a răspândit, reacțiile au fost exact cum Ana anticipase. Femeile mai în vârstă murmurau zvonuri prin colțuri, copiii râdeau, iar unii locuitori îl considerau pe Andrei lipsit de judecată. Dar el nu se lăsa influențat. Mergea alături de Ana, îi strângea mâna și îi vorbea cu acea căldură care o făcea să ignore privirile disprețuitoare.
Pregătirile pentru nuntă au fost simple. Cei doi nu aveau familii numeroase. Mama Anei, bolnavă, abia se putea ridica din pat, dar chipul ei se lumina de emoție când o vedea pe fiica ei îmbrăcată în alb. Rochia nu ascundea semnul de pe fața Anei, iar aceasta refuzase să poarte voal. Pentru prima dată, dorea să se arate lumii așa cum era. Dacă Andrei o acceptase astfel, atunci și ceilalți trebuiau să o vadă fără ascunzișuri.
În ziua nunții, ploaia s-a oprit, iar raze de soare au pătruns printre nori, ca o binecuvântare. O mână de oameni din Valea Florilor s-au adunat în curtea bisericii. Preotul, un om în vârstă, cu voce caldă, i-a privit cu o tandrețe aparte și a oficiat slujba fără grabă. Iar în momentul în care cei doi au rostit „da”, o emoție greu de descris a cuprins întreaga adunare. Chiar și cei sceptici păreau atinși de o tăcere plină de respect.
Dar adevăratul moment de transformare a venit în noaptea nunții.
În camera modestă în care urmau să petreacă prima noapte ca soț și soție, Ana stătea în fața oglinzii, exact cum făcuse de nenumărate ori. De data aceasta însă, nu mai era singură. Andrei înainta ușor, ghidându-se cu palmele pe marginea patului, a dulapului, atingând pereții pentru a se orienta. A venit lângă ea, fără să se uite în oglindă. În schimb, i-a luat mâinile cu o delicatețe profundă.
— Ana, iartă-mă că te întreb… dar vreau să-ți cunosc chipul. Pot?
Ea a încuviințat, cu inima bătând rapid.
Atunci, Andrei i-a atins fața. A început cu fruntea, a coborât spre sprâncene, i-a mângâiat ușor nasul, buzele. Apoi a ajuns la semnul întunecat, acel detaliu pentru care fusese atât de des respinsă. Nu a ezitat. A continuat să-l atingă cu aceeași grijă, urmărindu-i conturul neregulat ca și cum ar fi descoperit o sculptură prețioasă.
— Ești frumoasă, i-a spus el. Iar semnul acesta… este o parte din tine. Și iubesc tot ce te definește.
Ana a izbucnit în plâns. Nu era un plâns al durerii, ci al vindecării. Nimeni nu o mai atinsese astfel, cu respect și tandrețe, fără frică sau dezgust. Toate rănile trecutului, toate cuvintele grele și toate respingerile s-au dizolvat în acel moment. A rămas doar dragoste.
Dimineața următoare, când au ieșit în fața casei, s-a petrecut ceva neașteptat. Vecinii care cândva o priveau cu milă sau teamă se adunaseră tăcuți. O femeie în vârstă i-a oferit Anei o floare. Un bărbat i-a urat „Casă de piatră”. Copiii — cei care o porecliseră cândva „monstru” — o priveau acum cu curiozitate calmă. O fetiță s-a apropiat timid:
— Doamnă, rochia dumneavoastră e frumoasă. Arătați ca o prințesă.
Ana a zâmbit. Nu pentru complimente, ci pentru că vedea, în sfârșit, o schimbare. Lumea nu devenise perfectă, dar inimile începeau să se deschidă.
În timp, Ana și Andrei au deschis o florărie pe strada principală, căreia i-au dat numele „Frumusețe nevăzută”. Oamenii veneau tot mai des. Andrei crea aranjamente după miros, iar Ana lucra cu precizie și pasiune. Formau o echipă perfectă, completându-se reciproc.
Într-o zi, un fotograf tânăr, aflat în trecere, a auzit povestea lor. Fascinat, a cerut permisiunea să o spună mai departe. Articolul său, intitulat „Fata cu semn și bărbatul care i-a arătat adevărata frumusețe”, a devenit viral. Ziare, televiziuni și influenceri din întreaga țară au vorbit despre ei. Dar pentru Ana și Andrei celebritatea nu conta. Tot ce își doreau era pacea lor, florile lor, căsuța lor modestă.
Anii au trecut. Când Andrei a început să îmbătrânească și mersul i-a devenit mai lent, Ana îi spunea în fiecare seară:
— Îți mulțumesc că m-ai văzut atunci… când nimeni altcineva nu a putut.
Iar el îi răspundea mereu cu aceeași simplitate:
— Eu nu am văzut cu ochii, Ana. Te-am simțit. Și tu nu ai fost niciodată un monstru. Ai fost miraculosul meu.
Într-o lume în care aparențele sunt adesea decisive, Ana și Andrei au demonstrat că frumusețea autentică se percepe cu sufletul. Iar când au fost întrebați despre secretul iubirii lor, răspunsul a fost mereu același:
— Să iubești cu inima. Restul… nu are importanță.
⸻
Notă de ficționalizare
Această poveste este o creație literară dezvoltată în scop narativ. Personajele, numele și situațiile au fost adaptate sau inventate pentru coerența și expresivitatea textului. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, este pur întâmplătoare. Textul nu reflectă fapte reale și trebuie interpretat exclusiv ca ficțiune.