Bărbatul nu a rostit niciun cuvânt. Privirea lui — liniștită, adâncă — s-a oprit direct asupra Anei.
Iar în acea clipă, ea a simțit un fior ciudat.
Nu teamă.
Ci o recunoaștere instinctivă.
— Tata?… a murmurat Ana, complet uluită, privind figura bărbatului aflat în prag.
Miruna s-a retras un pas, surprinsă, sprâncenele ridicate. Străinul — înalt, cu trăsături puternice, dar o expresie neașteptat de caldă — a închis ușa cu un gest lent și a înaintat către patul Anei. Pe chipul lui nu se citea nici ostilitate, nici grabă, ci o liniște apăsătoare, asemenea unei clipe de calm înaintea furtunii.
— Nu… nu se poate. Tu ai murit! Mi s-a spus că ai murit când aveam cinci ani! a izbucnit Ana, vocea ei tremurând.
— Așa ai fost învățată să crezi, Ana, i-a răspuns el, luând loc pe scaunul de lângă pat. Dar adevărul este mult mai întunecat decât ți-ai imaginat. Am fost obligat să plec. Iar acum… m-am întors pentru tine. Și pentru copilul tău.
Miruna privea totul fără să înțeleagă.
— Ce sunt aceste absurdități? Cine se pretinde omul ăsta? a izbucnit ea.
Ana era prea zguduită ca să-i răspundă. Contracțiile s-au reluat, discrete, dar evidente. Respirația i s-a accelerat.
— Mă numesc Victor Dima, i-a spus bărbatul Mirunei, cu voce rece. Am fost ofițer sub acoperire. Ani întregi am investigat o rețea de crimă organizată… în care tatăl dumitale, domnișoară Ionescu, juca un rol important.
Miruna a înlemnit. Masca de superioritate i s-a spart.
— Delirezi. Tatăl meu a murit acum șapte ani! a spus printre dinți.
— Înainte să moară a distrus nenumărate vieți. Printre ele, pe a Anei. Și pe a mea. Iar tu… ai preluat aceeași moștenire toxică, a continuat Victor.
— Spune-mi ce legătură are asta cu copilul meu, a cerut Ana, strângându-și abdomenul.
— Are legătură cu totul, a replicat Victor. Pentru că Andrei… nu este tatăl copilului.
Aerul s-a rarefiat în salon.
— Ce înseamnă asta? a șoptit Ana.
Victor a scos un dosar mototolit din buzunarul paltonului.
— Trebuie să afli adevărul. Când Andrei te-a părăsit, era deja șantajat. Nu doar de Miruna, ci și de oamenii care îl slujiseră pe tatăl ei. Relația lor a fost o farsă. L-au folosit pe Andrei pentru a te controla. Voiau ceva anume.
— Ce? a întrebat Ana, tremurând.
— Copilul tău. Mai exact, informațiile genetice pe care le poartă. Ana… copilul tău este un purtător. Un moștenitor.
Miruna a făcut un pas înainte, panicată.
— Nu-i spune! a strigat.
Victor nu s-a oprit.
— La internarea ta din luna a cincea, ai crezut că ți se fac analize de rutină. În realitate, ți-au recoltat probe fără acordul tău. Așa au descoperit că porți o mutație rară, moștenită de la mine. Ea conferă imunitate la o anumită neurotoxină — substanță pe care, în vremuri întunecate, tatăl Mirunei o dezvoltase într-un laborator privat. Planul lor era să găsească antidotul. Iar tu și copilul sunteți cheia.
Ana și-a dus mâna la gură. Realitatea se clătina.
— A fost totul… o minciună?
Victor i-a luat mâna în palmă.
— Sentimentele tale nu au fost. Dar ai fost manipulată. Iar copilul tău trebuie ocrotit.
Atunci, Miruna a scos din poșetă un obiect strălucitor. Nu era un cuțit, ci o seringă. Mâna îi tremura.
— Dă-mi copilul, Ana! Nu ai idee ce consecințe sunt în joc!
Victor a reacționat instantaneu. A ridicat scaunul și l-a aruncat între Miruna și pat. Un zgomot sec a răsunat și, într-o clipă, Miruna a căzut la podea. Seringa a alunecat sub pat.
— E sedativ, nu otravă, a spus Victor. Nu sunt un ucigaș. Dar tu ești un risc major.
Ușa salonului s-a deschis brusc. Două asistente și un medic au intrat speriați.
— Are contracții puternice! Trebuie dusă în sala de nașteri! a strigat una dintre ele.
Ana era palidă, dar privirea îi rămânea hotărâtă.
— Nu pleca… a șoptit către Victor, în timp ce era pregătită pentru transport.
— Sunt aici. Nu o să mai fiu nevoit să te pierd, i-a răspuns el.
A urmat un maraton de ore tensionate. Nașterea a fost dificilă, dar, în cele din urmă, în liniștea nopții, Ana a auzit un scâncet. Apoi un plânset puternic. Apoi o liniște caldă, reconfortantă.
— Este băiat, i-a spus moașa cu un zâmbet. Sănătos, puternic… și cu ochii tăi.
Ana și-a strâns copilul la piept, cu lacrimile curgând liber — nu din spaimă, ci dintr-o bucurie profundă. Pentru prima dată, nu se mai simțea singură.
După două zile, Miruna a fost preluată de autorități. Dosarul prezentat de Victor, împreună cu alte mărturii, a declanșat o anchetă de amploare. Numele Ionescu a reapărut în presă, legat de vechi dosare de corupție și experimente ilegale.
Andrei a încercat să ia legătura cu Ana, dar ea i-a trimis un mesaj scurt: „Nu mai e cazul să îți fie teamă. Ai întârziat.” Abia atunci a înțeles cu cine avusese, de fapt, de-a face.
Victor, deși nu putea recupera anii pierduți, a rămas lângă fiica sa. Îi aducea flori, o însoțea în plimbările scurte prin curtea spitalului și îi vorbea despre vieți paralele în care sperase să o revadă.
Iar Ana, ținându-și copilul aproape, privea cerul de deasupra acoperișului spitalului și simțea că, după un trecut plin de umbre, viitorul se așază, în sfârșit, în lumină.
Într-o dimineață senină, în timp ce bebelușul dormea liniștit, Ana și-a atins fruntea de cea a tatălui ei și a rostit încet:
— Îți mulțumesc… ai apărut exact când aveam nevoie.
Victor a zâmbit.
— Niciodată nu e prea târziu să fii tată. Iar pentru el… nu va fi niciodată prea târziu să fie iubit.
Iar Ana a știut, cu o certitudine pe care nu o mai simțise niciodată, că viața ei începea din nou.
⸻
Notă de ficționalizare
Această poveste este o creație literară. Personajele, numele și situațiile sunt ficționalizate sau adaptate pentru scopuri narative. Orice asemănare cu persoane sau evenimente reale este întâmplătoare. Textul nu reprezintă informații juridice, medicale sau profesionale. Opiniile exprimate aparțin exclusiv personajelor și sunt parte integrantă din construcția ficțională.