În fața mea se afla o femeie îmbrăcată într-un costum bleumarin, cu o postură impecabilă și o expresie calmă, dar autoritară — avocata mea, doamna Simona Ionescu.
Mi-am împreunat mâinile și, privind direct spre el, i-am spus:
— Te rog, Andrei, ia loc.
El a clipit rapid, vizibil derutat. Buzele i s-au strâns într-o linie rigidă. Nu era obișnuit să vadă în ochii mei ceva ce nu mai demonstrasem de mult: fermitate. Ani de zile mă văzuse doar supusă, docilă, gata să iert fără să privesc înapoi.
— Ce glumă e asta? Cine este femeia asta? a întrebat el, pe un ton tăios, deși vocea îi trăda nesiguranța.
Doamna Ionescu și-a deschis mapa și a vorbit cu o stăpânire impecabilă:
— Bună dimineața, Andrei. Reprezint interesele mamei tale. De acum înainte, orice interacțiune dintre voi va fi monitorizată. Este o măsură de protecție. Totodată, aveți obligația de a părăsi locuința în maximum 72 de ore.
Andrei a râs scurt, într-un mod nenatural, apoi și-a întors privirea spre mine, căutând o breșă, un semn de ezitare, o urmă de vulnerabilitate pe care s-o poată exploata, așa cum o făcuse de atâtea ori.
Dar de data aceasta nu mai era nimic.
— Glumești? Mamă, ai înnebunit? După tot ce am făcut pentru tine?…
L-am lăsat să vorbească. Știam că era ultima oară când îi voi auzi reproșurile între pereții casei mele.
— Nici măcar nu ai încercat să mă înțelegi! a insistat el. A fost doar o palmă! Una singură! Și tu aduci o avocată? Mă dai afară?
— Nu pentru palma aceea, Andrei, am răspuns încet. Ci pentru toate rănile lăsate în urmă, pentru disprețul constant, pentru anii în care am tăcut. Pentru felul în care ai transformat această casă într-un loc în care nu mai eram liberă.
Tăcerea s-a așternut greu între noi.
— Ai fost mereu slabă…, a murmurat el.
Doamna Ionescu a intervenit cu o sprânceană ridicată:
— Înțeleg că doriți să adăugați și jigniri la comportamentul deja problematic?
Andrei a pufnit exasperat. A mers spre ușă, apoi s-a întors brusc:
— Tu ai nevoie de mine, mamă. Nu poți trăi fără mine. O să plângi după mine, ai să vezi.
A ieșit trântind ușa. În urma lui, în casă s-a așezat o liniște pe care nu o mai simțisem de mult.
Am inspirat adânc. M-am uitat la masa pregătită, la felurile de mâncare neatinsă. Nu mai conta. Festinul nu fusese pentru el. Era pentru mine. Era semnul unei eliberări. O sărbătoare a revenirii mele la mine însămi.
— Doamnă Preda, ați făcut un pas important și necesar, a spus cu blândețe doamna Ionescu.
Am dat din cap, încercând să-mi rețin lacrimile. Pentru prima dată după ani, plânsul nu ar fi însemnat durere, ci eliberare.
Zilele următoare au fost pline de provocări. Andrei a încercat să mă contacteze, apoi a trecut la mesaje, iar în cele din urmă a început să posteze pe rețele sociale neadevăruri despre mine. Unii cunoscuți au fost surprinși. Unii m-au criticat, iar alții mi-au oferit sprijin. Dar eu eram pregătită. Timp îndelungat fusesem tăcută; acum învățam să mă aleg pe mine.
Am început terapia. Am reluat legătura cu prietene vechi. Am ieșit din casă fără teamă. Am mers la teatru, la bibliotecă. Am făcut un lucru pe care nu-l mai îndrăznisem de douăzeci de ani: am plecat singură la mare.
Pe plajă, cu nisipul încălzit sub tălpi și vântul care se juca în părul meu grizonat, am zâmbit. Nu mai purtam povara vinovăției. Eram o femeie care înțelesese, în sfârșit, că iubirea nu înseamnă sacrificiu dus până la autodistrugere.
După câteva luni, într-o zi de toamnă, am primit un plic. Am recunoscut scrisul tremurat: era de la Andrei.
„Mamă,
Am stat departe pentru că mi-a fost rușine. Nu doar pentru ce ți-am făcut — deși mă apasă — ci pentru puterea ta. Pentru lecția pe care mi-ai dat-o fără să ridici vocea. Nu știu dacă merit iertare. Poate că nici nu o cer. Dar vreau să știi că merg la consiliere. Muncesc, plătesc chirie, am grijă de mine. Și, încet, încep să înțeleg ce a însemnat demnitatea ta.
Dacă, într-o zi, vei dori să vorbim… știi unde sunt.”
Am ținut scrisoarea mult timp între degete, apoi am așezat-o într-un sertar. Nu eram pregătită încă. Poate într-o altă zi.
Pentru moment aveam o cafea caldă, o carte neterminată și o viață pe care abia începeam să o descopăr.
Fiul meu m-a lovit. Dar eu nu m-am prăbușit. M-am ridicat.
Și pentru prima dată, știam cu adevărat cine sunt.
⸻
Notă de ficționalizare
Acest text reprezintă o lucrare de ficțiune creată în scop narativ. Personajele, numele și situațiile descrise au fost modificate sau imaginate pentru a proteja viața privată și pentru a susține construcția literară. Orice asemănare cu persoane sau evenimente reale este întâmplătoare. Informațiile prezentate nu constituie recomandări legale sau psihologice și nu înlocuiesc consultul unui specialist. Opiniile aparțin personajelor și sunt parte integrantă din narațiune.