Soția mea susține că cel mai bun prieten al ei stă la noi „temporar” — au trecut deja opt luni.
Când soția mea m-a întrebat pentru prima dată dacă cel mai bun prieten al ei, Andrei, ar putea locui la noi pentru o perioadă scurtă, nu am ridicat obiecții. Tocmai trecuse printr-o despărțire dificilă, avea nevoie de liniște și sprijin, iar ea m-a asigurat că totul va dura „doar câteva săptămâni.” Am acceptat, convins că așa se procedează între oameni care țin unii la alții.
Dar câteva săptămâni s-au transformat, treptat, în luni întregi. Iar acum, după opt luni, Andrei încă locuiește sub acoperișul meu.
La început am încercat să fiu înțelegător. M-am străduit să nu devin gelos, să nu analizez prea atent serile lor târzii în bucătărie sau glumele pe care doar ei le înțelegeau. Însă devenea tot mai greu să ignor cât de bine s-a instalat. Pantofii lui au apărut la intrare, hainele lui ajung constant la spălat, iar berea lui preferată se găsește în frigider ca și cum ar fi membru al familiei.
Și cu atât mai dificil era să nu observ cât de repede sărea soția mea în apărarea lui.
Săptămâna trecută am întrebat-o direct: „Când are de gând să se mute Andrei?”
S-a încruntat imediat. „Nu fi nepoliticos. Încă încearcă să-și revină.”
„Au trecut opt luni,” i-am răspuns. „Cât timp i-ar mai trebui?”
Și-a încrucișat brațele, iritată. „Este cel mai bun prieten al meu. Aproape ca un membru al familiei. De ce faci din asta un conflict?”
Mi-am mușcat limba. Pentru mine era un conflict. Nu doar din cauza spațiului pe care îl ocupa, ci din cauza felului în care eu însumi ajunsesem să mă simt străin în propria locuință. Să vin acasă și să-i găsesc pe amândoi stând pe canapea, râzând, în timp ce eu mâncam singur, era ca o rană care se tot adâncea.
Iar momentul care a rupt echilibrul a venit aseară. Am intrat în bucătărie și l-am văzut pe Andrei gătid, în timp ce soția mea stătea sprijinită de blat, cu un pahar de vin în mână, zâmbindu-i ca și cum eu nu aș fi existat.
Am rămas în prag, iar cuțitul din mâna lui Andrei părea să taie mai mult aerul tensionat decât legumele de pe masă. Apoi amândoi au râs la o glumă pe care nu o auzisem. Mi s-a strâns stomacul.
„E limpede,” am spus, încercând să-mi țin vocea sub control. „În casa asta trăim trei oameni… dar doar doi par să conteze.”
Soția mea s-a întors spre mine, vizibil deranjată. „Nu începe, Mihai. Exagerezi. Îți imaginezi lucruri.”
Atunci am pășit în bucătărie, am luat paharul din mâna ei și l-am așezat pe blat cu un gest ferm. „Nu, Irina. Nu îmi imaginez nimic. Tu îți clădești o viață cu altcineva sub acoperișul meu și te aștepți să nu observ.”
Andrei a făcut un pas spre mine, dar l-am oprit dintr-o privire. „Ți-ai depășit cu mult statutul de oaspete, Andrei. Azi se încheie tot. Adu-ți lucrurile și pleacă.”
A rămas fără cuvinte, însă Irina a ridicat tonul: „Nu ai dreptul să vorbești așa cu el! Este prietenul meu, are nevoie de noi—”
„Greșești,” am întrerupt-o. „Are nevoie de tine, nu de noi. Și eu am nevoie de respect. Dacă tu alegi să-l aperi pe el în loc să respecți această căsnicie, atunci poți rămâne alături de el.”
Am mers în dormitor, mi-am scos verigheta și am lăsat-o pe noptieră.
Când am trecut din nou prin bucătărie, tăcerea devenise apăsătoare, aproape materială. „Casa asta nu va mai fi împărțită în trei,” am spus calm. „Nici măcar în doi. De astăzi, îmi aparține doar mie.”
Am deschis ușa și am plecat, conștient că nu părăsisem doar o soție.
Îmi recâștigasem demnitatea.
Definitiv.
⸻
Notă de ficționalizare
Acest text este o operă de ficțiune inspirată din teme generale și situații creatoare. Numele, personajele și detaliile au fost modificate sau adaptate pentru a proteja viața privată și pentru a susține narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale sau cu evenimente reale este întâmplătoare. Autorul și editorii nu garantează acuratețea faptelor prezentate și nu sunt responsabili pentru interpretările cititorilor. Textul este furnizat ca operă literară, iar opiniile aparțin exclusiv personajelor.